Puteti citi primele 2 parti aici: Story of my life: boys will be boys sau aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni.

Dupa o noapte petrecuta la Fundeni si cateva vizite in ambulatoriu, medicii au decis sa-mi dea un vaccin nou pe piata care a ajutat mult un baiat intr-o situatie asemanatoare cu a mea. Acest vaccin trebuia sa-l fac de doua ori pe saptamana: o data la spital, cand mergeam si imi faceau si analize, si o data acasa.
Cateva saptamani mai tarziu, vaccinul parea ca isi face efectul. Aveam mai multe zile bune, zile in care aveam forta si energie. Intr-una din acele zile am urcat cele 9 etaje ale spitalului pe scari, fiind coada la lift iar noi ne grabeam.

Cu toate ca vaccinul parea ca aduce o imbunatatire, a inceput sa apara o problema destul de mare: o atrofie musculara rapida. Medicii au considerat ca vaccinul este de vina. L-au oprit si m-au trimis sa fac o biopsie musculara (plina de aventuri) care a iesit normala, neavand nici o problema evidenta. Asa ca am reluat vaccinul si am mers mai departe cu restul medicamentelor in paralel.

In tot acest timp, eu lipseam in fiecare dimineata de marti de la scoala, deoarece era ziua in care trebuia sa merg la spital sa-mi fac analizele si vaccinul. Profesorii de la scoala deja au crezut ca eu mint si au spus colegilor mei sa ma duc sa-i vad, sa se convinga de faptul ca eu chiar lipsesc motivat. Pe masura ce treceau saptamananile, eu eram din ce in ce mai slabit si ajunsesem sa lipsesc si zile intregi de la scoala. Simptomele si-au spus cuvantul… Dupa ce am tras de mine cat am putut, la sfarsitul anului scolar am reusit sa ajung doar la teze. In rest, stateam acasa si mergeam la spital, avand probleme din ce in ce mai mari si eram din ce in ce mai slabit.

La inceputul lui Ianuarie 2005 nu mai puteam merge nesprijinit iar durerile erau din ce in ce mai mari iar atunci am ramas “lipit” de pat. In acea luna a fost ultima oara cand am “umblat”.

A urmat o perioada grea in care eu, copil neastamparat, nu puteam accepta ca nu mai pot face nimic. Ajunsesem complet dependent de oamenii din jurul meu. Am avut zile in care nu puteam duce un pahar cu apa la gura pentru a-mi lua pastilele. Am avut zile cand nu mancam mai mult de un sandvis. Am avut zile cand ma intrebam de ce trebuie sa ma chinui atat de mult, care este scopul, ce urmeaza.
Am inceput sa fac si recuperare: un amestec intre masaj si kinetoterapie. Totusi, nu a avut prea mult efect. Tendoanele de la picioare se scurtau iar eu le puteam intinde din ce in ce mai putin. Parte din problema a fost si ca stateam cu picioarele stranse din cauza durerilor mari.

In toata aceasta perioada, s-a dovedit cine sunt adevaratii prieteni. Multi au plecat, unii s-au mai intors, dar timpul a trecut si pe oamenii care mai veneau in vizita ii puteam numara pe degete.

Tot acest chin a durat 3 ani si jumatate, pana in primavara lui 2008 cand am iesit pentru prima oara din camera si din casa, intr-un scaun cu rotile.

Desi nu stiam cum voi face fata la 100 km intr-o zi, sambata trecuta am participat la evenimentul Zboara cu TBB Editia a IIa: Spectacol aviatic. Mi-am dorit sa particip si in anii precedenti dar obstacolele erau mai grele.
Anul acesta, aveam doua probleme mari: nu pedalasem mai mult de 60 km intr-o zi iar bateria de la BionX tine doar aproximativ 80 km. Pana la urma Sebi, unul din organizatori, m-a convins dupa ce mi-a propus sa incarcam BionX-ul cat stam la aerodrom.
Drumul spre aerodrom este foarte frumos, mergand jumatate pe drum judetean, prin paduri si comune mai “ca la tara”. Singurul incident care a avut loc, a fost un biciclist care s-a dezechilibrat in fata mea dupa ce alunecase cu roata fata de pe asfalt din cauza neatentiei.

Ajunsi la aerodromul ?irna, oamenii s-au imprastiat. Unii la terasa de langa pista, altii faceau plaja pe iarba, altii isi cumparasera carduri Aventura Card pentru a se plimba cu avioanele si girocopter-ul.
La un moment dat vine un domn la mine, ardelean care nu si-a pierdut accentul in Bucuresti, si imi spune: “Salut! Am auzit de la Sebi ca ai BionX, am si eu o bicicleta KTM cu BionX. Cum te intelegi cu el?”. Ne-am lungit putin la vorba despre BionX dar pana la urma a plecat, fiind pilotul girocopter-ului iar oamenii il asteptau.

Ceva vreme mai tarziu, Sebi a venit si m-a intrebat daca vreau sa dau o tura cu girocopterul. Eu, fascinat de aparatul de zbor in criza de identitate, am acceptat imediat.

girocopter sirna

Girocopter-ul a aterizat, rotorul s-a oprit iar noi am parcat trikeul langa aparatul de zbor. Sebi si Bogdan m-au ajutat sa urc in giro. Pilotul a urcat si el la bord. A pornit motorul. Girocopter-ul se apropia de capatul pistei aceoperita cu iarba.

Pilotul a inceput a cuplat rotorul care a inceput sa se invarta din ce in ce mai repede. Apoi a accelerat puternic si a dat drumul franelor, la fel ca un airliner. Girocopterul a inceput sa ruleze cu viteza pe pista, dansand parca de bucurie. Eu nu stiam de ce sunt mai speriat, faptul ca giro-ul danseaza pe pista sau faptul ca urmeaza sa fiu in aer pentru prima data intr-un aparat de zbor ultrausor. Girocopterul a decolat iar mie mi s-au inmuiat picioarele si inima a inceput sa-mi bata inima ca la balamuc. Toate simturile mi-au luat-o razna neintelegand ce vor sa fac cu ele. Dupa cateva secunde, organismul meu s-a calmat si am inceput sa ma bucur de faptul ca sunt in aer.
Cand incepusem sa ma relaxez, pilotul scoate telefonul din buzunar ca sa facem un selfie epic. Daca tot a inceput sesiunea foto, am inceput si eu sa fac poze si un filmulet.

Citind comparatiile cu un elicopter si avand acea forma inedita care te face sa te intrebi cum poate zbura, l-am intrebat pe pilot daca poate zbura la punct fix. El mi-a raspuns: “Da, dar pierde altitudine, uite!”. Girocopterul a inceput sa tremure, spatele s-a ridicat iar botul s-a lasat in jos, asemenea unei masini care franeaza brusc si ii intra ABS-ul. Pilotul mi-a spus “Cand airspeed ajunge la 0, o sa simti cum coboara.” Cand acul a ajuns la 0, giro-ul cobora incet-incet spre pamant. Dupa aceea a accelerat din nou iar zborul a revenit la normal.

La scurt timp, pilotul a intors facand o bucla deasupra aerodromului. Cand a intors si giro-ul s-a lasat la 45 de grade, iar mi-au luat-o razna simturile. M-am calmat repede si m-am bucurat de restul zborului.

girocopter intoarcere

Experienta a fost foarte interesanta. Un adevarat asalt asupra simturilor, o senzatie de care nu ai parte prea usor dar care e foarte misto si care creeaza dependenta.

Va recomand sa incercati macar odata aceasta experienta. Strangeti banii de suc sau tigari si dati o tura cu giro-ul pentru senzatii tari!

Astazi am participat la marsul organizat de Comunitatea Biciclistilor din Bucuresti al carui scop este de a atrage atentia autoritatilor ca oamenii isi doresc ca aerul in oras sa fie mai curat, ca isi doresc sa mearga cu bicicleta dar nu e infrastructura, ca parcurile noastre sunt distruse pentru a se construi blocuriĀ si ca totusi noi, locuitorii acestei capitale, nu ingoram toate aceste decizii luate de autoritati.

Am participat si anul trecut in Septembrie la acest protest. Atunci numarul oamenilor a fost mult mai mare. Probabil anul acesta s-au speriat de ploaia care ne-a amenintat toata dimineata. Totusi, organizatorii au numarut 1396 de participanti la evenimentul de astazi. Televiziunile au spus ca am fost 4000 dar e bine daca parem multi šŸ™‚

Organizatorii au decis sa dea startul evenimentului avand cap de coloana persoanele cu dizabilitatiĀ si copiii. Din pacate, nu au participat alte persoane cu dizabilitati asa ca am fost singur. Desi planul initial era sa merg cap de coloana de la Charles de Gaulle pana la arcul de triumf, am ramas cap de coloana pana la sfarsitul traseului, in Tineretului.

cap de coloana protest
Sursa imagine

Protestul s-a desfasurat fara probleme, in afara unei cazaturi, datorita politiei rutiere care desi nu a dat aprobarea pentru eveniment, si-au facut totusi treaba foarte bine. Am putut opri cand am vrut iar ei ne-au oprit doar de doua ori, pentru a permite eliberarea caii Victoriei si pasajului Unirii.

Televiziunile au fost si ele prezente. Realitatea, Digi24 si ProTV au filmat, au luat interviuri si au transmis in direct. Pe mine m-a amuzat diferenta intre cei 3. Cameramanului de la Digi24 ii cadeau pantalonii cand fugea spre masina. Cameramanul de la realitatea fugea si el tot timpul dupa masina, iar cameramanul de la ProTV statea comod in portbagajul masinii si filma linistit. La oprirea de pe podul Basarab le-a si dat o lectie tinerilor colegi de bransa.

reporteri digi24 realitatea protv

Pe drum, am facut 2 opriri: una pe podul Basarab si una in Piata Revolutiei. Scopul opririlor a fost de a anunta numarul participantilor si pentru a crea imaginea de “moarte subita”.

bscap0000

Oprirea de la Piata Revolutiei a avut parte de un eveniment inedit. In timp ce toata lumea se intindea pe asfalt, o mireasa si un mire urcau Calea Victoriei spre grupul de biciclisti. Acestia i-au intampinat in aplauze, mirelui i-au dat o casca, apoi au fost intervievati de televiziuni.Ā Si pentru ca biciclistii sunt oameni simpatici, le-au cantat si “Multi ani traiasca”. Mirii pareau ca se bucura de aceasta situatie si deĀ bucuria cu care au fost primiti.

mireasa si mire la protest

 

De aici am plecat mai departe, pana in Tineretului, fara evenimente deosebite.

Ma bucur ca oamenii se mobilizeaza si ca isi mai striga of-ul in strada din cand in cand. Daca strigam suficient, cineva ne asculta pana la urma.

Luni, fiind soare si cald, am decis sa ies la o tura mai lunga ajungand prin zona Dascalu – Moara Vlasiei. Intre aceste 2 localitati, am oprit sa fac o pauza in padure unde am avut parte de acest eveniment.
Am avut parte de diverse reactii pana acum, dar la asta nu ma asteptam! šŸ˜€

Sambata, venind spre casa de la o plimbare lunga, am ajuns la intersectia Mosilor cu Eminescu venind dinspre Foisor. In timp ce stateam la semafor, un grup de biciclisti facea dreapta pe Eminescu. Desi eu prefer sa merg pe Dacia, m-am tinut dupa ei, avand in vedere ca mergeau in aceeasi directie.
Oamenii nu au fost deloc deranjati de prezenta mea, ba chiar m-au integrat in grup. Din pacate, fiind obosit, ne-am despartit destul de repede, eu mergand acasa.
Duminica am postat filmuletul de mai sus pe grupul Pushbike – BucurestiĀ fiind curios cine erau membrii grupului. O ora mai tarziu, aflam cine erau oamenii iar ei aflasera cine eram eu.
Pana aici, nimic interesant. Dar aseara, Cristina, una din membrele grupului, a postat pe profilul ei postarea aceasta:

Postare facebook

 

Am fost imresionat sa vad reactia cuiva care m-a cunoscut 3 minute pe strada si a citit cate ceva despre mine pe blog. šŸ™‚
Asa realizez si eu cat impact am asupra oamenilor…

Astazi am avut de parte de acest specimen. Omul, frustrat ca nu ma poate depasi, a decis sa incalce legea de dragul meu. Multumesc, dar nu trebuia.

(1) Mijloacele deĀ avertizareĀ sonoraĀ trebuie folosite de la o distanta de cel putin 25 m fata de cei carora li se adreseaza, pe o durata de timp care sa asigure perceperea semnalului si fara sa-i determine pe acestia la manevre ce pot pune in pericol siguranta circulatiei.

Desi copilaria mea a fost relativ neinteresanta, in martie 2004 a inceput un nou drum in viata mea.

Eram la scoala, in timpul orei de franceza. Desi nu mi-a placut scoala, nu imi placea sa sfidesc regulile sau sa trisez. Asa ca era ciudat ca eu sa stau cu capul pe banca, cu gluga trasa pe cap si sa nu vreau sa scriu cand profesoara ne-a cerut. Dar avand in vedere ca profesorii nu ma placeau, profesoara de franceza credea ca eu “fac fite”. Pana la urma profesoara s-a prins ca e ceva in neregula, a pus mana pe fruntea mea si a observat ca am febra mare. Mi-a spus sa ies din clasa si sa-mi sun parintii sa vina sa ma ia.
Am ajuns la medicul de familie cu simptome de raceala/gripa. Am luat antibiotic o saptamana dar nu s-a schimbat nimic. Asa ca ne-am dus iar la medicul de familie, de data asta aveam 2 articulatii putin inflamate, iar doctorul ne-a trimis la Grigore Alexandrescu “cateva zile, sa faci niste analize”.
Acolo am stat internat 5 saptamani. Ajunsesem faimos, aveam cea mai groasa fisa, dadusem mai mult sange decat aveam in mine si am avut parte de mai multe “differential diagnosis”, ca in House.
Simptomele pe care le aveam, nu indicau clar spre o boala. Aveam doua articulatii inflamate, o tuse uscata persistenta, puseuri de febra mare iar numarul leucocitelor oscila de la 3.000, la 20.000. In prima faza, mi-au dat cortizon si anti-inflamatoare ca sa tina simptomele sub control. Dupa aceea au inceput testele si tratamentele: mi-au luat sange de peste douazeci de ori, mi-au facut sapte sau opt radiografii pulmonare, chiar si o biopsie (cred ca de maduva osoasa). Printre diagnosticele presupuse: lupus (it’s never lupus!), borelia (un fel de lyme disease), artrita, viermi la stomac si alte cateva. Prea multe sa le retin pe toate.
Au fost 5 saptamani grele in care am fost petrecut doar 2 nopti acasa, am vazut cui ii pasa de mine, chiar si impinsi de la spate (de A. care e in poza din articolul anterior) si cat de importanta e familia.
Desigur, fiind copil, am facut si cateva prostioare. Am reusit chiar sa-l supar putin pe directorul spitalului. Dar nu am stricat nimic!
Totusi in acel spital am invatat cateva lucruri foarte importante. Cortizonul este extrem de periculos daca doctorii nu stiu anumite lucruri. La Grigore Alexandrescu am aflat ce poate face sodiul unui organism plin de cortizon. Sodiul face ca apa sa ramana in tesuturi. Persoana ajunge sa se umfle din ce in ce mai rau si chiar sa aibe efecte secundare mai grave, asa cum am descoperit la copiii din spitalul Fundeni.
Ce a fost mai urat, a fost faptul ca doctorii nu au stiut sa-mi dozeze cortizonul. Ei au incercat sa mi-l scoata dar se pare ca nu stiau prea bine cum. Daca scazi doza de cortizon prea brusc, apare recidiva. In cazul meu, reveneau simptomele cu si mai multa putere iar din cauza asta, trebuiau sa creasca doza la loc. Daca erau mai priceputi doctorii, poate nu stateam chiar 5 saptamani.
Pana la urma m-au trimis acasa cu un diagnostic scris cu creionul: poliartrita reumatoida juvenila, posibil pe fond colagenic, iar tratamentul era doar pentru simptome.
Evident ca am cautat solutii si in alta parte, si am ajuns la Fundeni.

Pentru ca am o poveste de viata destul de interesanta desi am doar 22 de ani, cred ca merita sa o impartasesc. Sunt sigur ca cineva va vedea viata putin diferit citind ce am de spus.
Dar povestile bune se impart in bucatele, asa ca si eu voi imparti povestea mea in cateva etape.

Pana la 13 ani am fost un copil “normal”. Normal cu ghilimele, deoarece am copilarit destul de liber traind la curte.
Scoala nu mi-a placut deloc. Desi uitandu-ma in urma, totusi invatam 3 limbi straine, aveam cateva activitati extrascolare, aveam 2 curti mari in care ne puteam juca in pauza si alti factori care faceau scoala sa nu para asa neplacuta.
Dar mie nu imi placea, mai ales sa fac teme sau sa invat. Am facut asta cat de putin am putut, mai precis 5-10% din cat era nevoie :). Desigur profesorii nu ma placeau deloc. Oricat imi dovedisem eu potentialul in cateva situatii in care s-a vazut ca defapt, eu nu aveam vointa. Dar nu m-am simtit motivat. Pot da vina pe sistemul de educatie, pe profesori, pe scoala care ne tinea si 7 ore la scoala in clasa a 5-a. Dar ce rost mai are acum?

Stilul liber s-a vazut si in afara scolii. La 12 ani mi-am rupt mana (fractura dubla cu deplasare) la “rampe” in herastrau. Tot pe la acea varsta am fost impreuna cu un prieten care era cu cativa ani mai mare, pe biciclete, pana la Selgros Baneasa, o distanta de aproximativ 10 km. Acea tura a fost urmata de alte cateva ture lungi si grele pentru varsta mea.
Desi aveam distractii destul de baietoase, mi-am petrecut mare parte din copilarie cu fete. Fie ca-mi erau vecine, colege sau cunostinte. Desigur, asta nu a insemnat ca eu eram cuminte.
Eu le-am convins sa se urce in copaci, sa-si inchida prietenele in beci cand veneau in vizita, sa arunce cu mere stricate in masinile care treceau pe strada, sa ne jucam “Cazemate”, sa-l udam cu furtunul pe vecinul cel mic si naiv sau sa vada lumea de la inaltime, de pe casa.
Gandindu-ma acum, parca faceam cele mai mari tampenii. Dar asta ne-a format copilaria, ne-a facut sa vedem lucrurile diferit, si ne-a unit pe viata.

Continuarea povestii, in curand šŸ™‚

Noaptea de revelion am petrecut-o in trecut fie in casa, fie prin tara. Niciodata nu am batut Bucurestiul la pas.

Anul asta am vrut sa vad care e atmosfera in oras la miezul noptii si am avut parte de cateva surprize. Trikeul meu a avut parte de mai multi admiratori si fani decat ma asteptam šŸ™‚ .