Puteti citi primele 2 parti aici: Story of my life: boys will be boys sau aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni.
Dupa o noapte petrecuta la Fundeni si cateva vizite in ambulatoriu, medicii au decis sa-mi dea un vaccin nou pe piata care a ajutat mult un baiat intr-o situatie asemanatoare cu a mea. Acest vaccin trebuia sa-l fac de doua ori pe saptamana: o data la spital, cand mergeam si imi faceau si analize, si o data acasa.
Cateva saptamani mai tarziu, vaccinul parea ca isi face efectul. Aveam mai multe zile bune, zile in care aveam forta si energie. Intr-una din acele zile am urcat cele 9 etaje ale spitalului pe scari, fiind coada la lift iar noi ne grabeam.
Cu toate ca vaccinul parea ca aduce o imbunatatire, a inceput sa apara o problema destul de mare: o atrofie musculara rapida. Medicii au considerat ca vaccinul este de vina. L-au oprit si m-au trimis sa fac o biopsie musculara (plina de aventuri) care a iesit normala, neavand nici o problema evidenta. Asa ca am reluat vaccinul si am mers mai departe cu restul medicamentelor in paralel.
In tot acest timp, eu lipseam in fiecare dimineata de marti de la scoala, deoarece era ziua in care trebuia sa merg la spital sa-mi fac analizele si vaccinul. Profesorii de la scoala deja au crezut ca eu mint si au spus colegilor mei sa ma duc sa-i vad, sa se convinga de faptul ca eu chiar lipsesc motivat. Pe masura ce treceau saptamananile, eu eram din ce in ce mai slabit si ajunsesem sa lipsesc si zile intregi de la scoala. Simptomele si-au spus cuvantul… Dupa ce am tras de mine cat am putut, la sfarsitul anului scolar am reusit sa ajung doar la teze. In rest, stateam acasa si mergeam la spital, avand probleme din ce in ce mai mari si eram din ce in ce mai slabit.
La inceputul lui Ianuarie 2005 nu mai puteam merge nesprijinit iar durerile erau din ce in ce mai mari iar atunci am ramas “lipit” de pat. In acea luna a fost ultima oara cand am “umblat”.
A urmat o perioada grea in care eu, copil neastamparat, nu puteam accepta ca nu mai pot face nimic. Ajunsesem complet dependent de oamenii din jurul meu. Am avut zile in care nu puteam duce un pahar cu apa la gura pentru a-mi lua pastilele. Am avut zile cand nu mancam mai mult de un sandvis. Am avut zile cand ma intrebam de ce trebuie sa ma chinui atat de mult, care este scopul, ce urmeaza.
Am inceput sa fac si recuperare: un amestec intre masaj si kinetoterapie. Totusi, nu a avut prea mult efect. Tendoanele de la picioare se scurtau iar eu le puteam intinde din ce in ce mai putin. Parte din problema a fost si ca stateam cu picioarele stranse din cauza durerilor mari.
In toata aceasta perioada, s-a dovedit cine sunt adevaratii prieteni. Multi au plecat, unii s-au mai intors, dar timpul a trecut si pe oamenii care mai veneau in vizita ii puteam numara pe degete.
Tot acest chin a durat 3 ani si jumatate, pana in primavara lui 2008 cand am iesit pentru prima oara din camera si din casa, intr-un scaun cu rotile.
Jan 19, 2015 - 04:24 PM
Nici nu ?tiu ce s? zic man, am citit ?i nu am cuvinte…
M? bucur c? e?ti puternic ?i ai putut s? treci peste, c? nu te-ai dat b?tut.
Capu’ sus, e?ti un om de nota 10
Jan 19, 2015 - 06:53 PM
A fost greu dar a trecut. De acum incepe partea mai fun 🙂
Aug 20, 2015 - 11:42 PM
Sotia mea foloseste un scuter electric. Acest lucru si alte probleme de sanatate (printre care o operatie pe cord) nu o impiedica sa duca o viata normala, Andrei (copilul nostru) face 7 ani in 25 noiembrie 2015. Noi (eu si Andrei) glumim cu ea si spunem ca la noi in casa conduce mami…prin teroare (eu am adaugat asta). 🙂
Cam cu 9 ani in urma (eu locuiam in Deva, iar ea in Bucuresti), intr-o noapte, am gasit un mesaj pe Yahoo! Messenger prin care incerca sa-mi “dea papucii”, spunand ca ar fi bine sa terminam, ca ea are un handicap locomotor si nu vrea sa ma incurce.
Desi nu o vazusem niciodata “pe viu”, m-a apucat o frica teribila, simteam ca o sa pierd ceva ireparabil, asa ca am sunat-o atunci (noaptea).
Printre altele i-am spus ca pentru mine singurele handicapuri sunt doar prostia si rautatea, restul sunt doar chestii care te fac mai puternic.
La noi in casa conduce mami…prin teroare. 🙂
Daca vom bea un pahar de bere candva o sa pot povesti mai multe, nu vreau sa scriu un comentariu kilometric.
Viata nu este corecta, iar daca stam si ne plangem de mila, trece pe langa noi si nu se mai intoarce.
Si, cum se zice, viata este prea scurta ca sa o luam in serios. 🙂
Feb 16, 2016 - 10:51 AM
Alex, am citit cele 3 parti 🙂
Prin ce treci zi de zi nu te intelege nimeni, incearca sa te inteleaga dar nu o face nimeni la capacitate maxima. Ideea este ca viata este dura si te loveste din multe parti ca tu sa lupti pe mai multe fronturi. Offf, stiu cum este sa lupti cu o boala, stiu cum este sa lupti singur cu tot pentru ca eu nu am avut familie…dar mai stiu ca stiu sa lupt. Faptul ca ai ajuns pana aici este motivul ca nu ai renuntat, eee, si nici nu vei renunta pentru ca nici eu nu voi renunta. Noi alegem sa luptam, stim sa luam decizii corecte, pfff, am luat decizii care mi-au schimbat viitorul, chiar de cateva ori. Alex, esti un luptator si pe langa acest lucru esti un invingator. Vezi viata dint-un alt unghi, un unghi in care doar cativa se afla, doar cei aflati in suferinta, suferinta de boala si nu numai.
Nu ne cunoastem foarte bine dar pot sa spun ca oricine ar fi mandru sa te aiba ca prieten. De ce?? Pentru ca emani putere celor din jur, emani fericire, in special lucruri pozitive. 🙂