Puteti citi primele 3 parti aici: Story of my life: boys will be boys, aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni si aici: Story of my life: Going downhill.

Dupa ce mi-am petrecut trei ani si jumatate din viata traind o poveste oribila si trista in care am ajuns o leguma, la un moment dat, ceva s-a schimbat. Pe la sfarsitul anului 2007 am facut rost de un pat reglabil, care mi-a permis sa pot sta si ridicat, incat sa imi mai intaresc musculatura spatelui. Apoi am facut rost de un scaun cu rotile iar in 2008, chiar in ziua de Florii, am iesit pentru prima oara din casa.

Sentimentul a fost incredibil. Dupa 3 ani in care toata viata mea a fost limitata la 4 pereti, am reusit sa vad viata adevarata din nou. Am inceput sa descopar caldura soarelui, mirosul florilor, frumusetea cartierului in care am copilarit, parcul in care imi petreceam ore-n sir de joaca. Inca imi aduc aminte cat de impresionat eram de cele mai banale lucruri, deoarece parea ca trecuse o vesnicie, nu doar 3 ani. Un sentiment greu de descris in cuvinte.

Dupa ce am redescoperit lumea din jur, a inceput lupta cu mine insumi. Desi aveam 17 ani, ma simteam inca acel copil de 13 ani. Naiv, lipsit de responsabilitati, explorator si nesociabil. Ma cuprinsese o stare de cautare continua. Am ajuns sa fiu prezent pe toate retelele de socializare, sa ma imprietenesc cu diversi oameni din online, complet straini. Am inceput sa ma imprietenesc cu diversi oameni si sa merg si pe la evenimente, in specil TweetMeeturi. Nu stiam de ce fac asta, nu stiam cu ce ma ajuta, daca e util… Si totusi, in 2010 am “aruncat” urmatorul mesaj pe Twitter:

Ceea ce a urmat, a fost neasteptat. Lucian a propus sa facem o strangere de fonduri pentru a strange banii necesari. Apoi m-a pus in legatura cu Diana care abia terminase de coordonat o imensa strangere de fonduri de 100.000 Euro pentru un fost coleg de munca. Diana a pus lucrurile in miscare, a contactat cativa oameni care au organizat evenimente pentru strangerea banilor. Datorita acestor oameni geniali si altor oameni darnici (de exemplu Ana), banii s-au strans in aproximativ o luna si jumatate iar la inceputul lui Octombrie, plecam in Ungaria pentru a lua trike-ul.

Totul a devenit brusc real. Acel mesaj postat de mine intr-o zi cand ma plictiseam, s-a transformat in acest obiect real care, desi nu stiam la vremea respectiva, urma sa imi schimbe viata.
La vremea respectiva, nu ieseam neinstotit din casa. Era si teama ca se va intampla ceva si nu ma voi putea descurca si teama de oamenii cu intentii mai putin bune din cartier si totusi, nu eram invincibil! Asa ca trebuia sa gasesc un “partner in crime”. Pe Furtuna il cunosteam de ceva timp. Lucra la cafeneaua de alaturi, la care ne-am strans de mai multe ori pentru TweetMeeturi si am ramas impresionat de energia lui, de bunatatea lui, de pacea lui. Odata cu venirea primaverii in 2011, l-am intrebat daca vrea sa ma acompanieze la iesiri si a acceptat. Asa a inceput o prietenie care si-a separat drumurile in 2013.

In acesti 2 ani, eu mi-am continuat explorarile si am invatat multe de la Furtuna iar Furtuna a invatat multe de la mine. Ne-am petrecut ore-n sir pedaland prin tot Bucurestiul, fie ca aveam un scop, fie ca nu. Am fost la cumparaturi, am fost la picnic in afara Bucurestiului, am fost sa vedem autostrada Bucuresti-Ploiesti care era in constructie la acea vreme, am fost la mare, am pedalat pana la Ploiesti, am vizitat Brasovul. Eu cu trikeul si el cu bicicleta. Vorbind ore-n sir despre vrute si nevrute, invatand unul de la celalalt. Si totusi in 2013, pentru mine a fost un an ingrozitor de greu iar Furtuna a realizat ca desi ii facea placere, trebuie sa faca ceva, sa se regaseasca. Asa ca dupa o excursie superba in apropiere de Targu Mures, am decis sa ne separam drumurile.

Realizand ca acest lucru va insemna ca eu nu voi mai avea cu cine sa ies, stiam ca trebuie sa fac ceva. Trikeul era perfect, dar totusi eram limitat. Nu puteam merge cu viteza si nu puteam urca pante. Daca nu faceam nimic atunci, urma sa imi pierd libertatea. Urma ca universul meu sa se limiteze din nou la cartierul in care locuiesc, un gand cu care nu ma impacam deloc. Stiam ca trebuie sa am un trike mai bun si sa-i pun motor electric. Cautand pe la marii producatori, am descoperit preturi exorbitante si posibilitati limitate de personalizare, de care eu aveam nevoie deoarece nu puteam intinde picioarele incat sa pot merge cu un trike normal. Cu Trets-ul puteam merge pentru ca era facut pentru copii si era mai scurt.

In cautare de solutii, am aflat de Shillex si i-am contactat. Stiind foarte bine ce am nevoie, am plecat la atelierul din Falticeni pentru a vedea trike-urile lor si a discuta posibilitatea de a-mi face unul pe comanda. Le-am spus ce vreau, ce intentii am, ce nevoi am si au fost dispusi sa ma ajute. Dupa multa bataie de cap si cateva luni de munca, am luat eXplorerul in primire. A fost un vis devenit realitate, un trike care imi permitea sa fac orice, nu depindeam de ajutorul nimanui sa merg, puteam sa urc pante, puteam sa merg cu viteza, eram liber!

Cu putin inainte sa iau trikeul ma si angajasem la primul job adevarat care m-a reintrodus in societate, mi-a dat un colectiv super misto din care sa fac parte. Jobul combinat cu trikeul m-au schimbat complet, am prins curaj, am inceput sa-mi conturez propria personalitate dupa multi ani, am inceput sa ma indepartez de acea definitie de om in scaun cu rotile si sa reintru intr-o viata cat de cat normala. Ceea ce a urmat in urmatorii 2 ani, de la sfarsitul lui 2013 pana acum a fost absolut incredibil si isi merita propria bucata din poveste!

Va las cu o concluzie personala. Atunci cand nu mai esti definit de o boala si esti doar o persoana ca oricare alta limitata doar fizic, ajungi sa darami barierele, ajungi sa cauti solutii de a trai o viata normala, de a nu te mai limita doar la ceea ce e usor de realizat, ci sa cauti sa faci ceva uimitor. Ideea ca eu nu pot sta in picioare dar pot pedala zeci de kilometri e incredibila! Si totusi, am reusit sa ajung in acest punct din viata mea si caut in continuare sa daram cat mai multe bariere, sa pot trai o viata cat mai independenta in ciuda limitarilor fizice.