Rollstuhlfahrer stösst auf ein Hindernis

Dragi parlamentari,

Deoarece ASF este in subordinea dumneavoastra, va adresez aceasta scrisoare deschisa despre RCA-ul pentru masinile adaptate pentru persoanele cu dizabilitati. Stiu ca v-ati saturat de acest subiect dar pentru noi, oamenii de rand, este o suferinta mare.

In luna Martie 2016 mi-am asigurat masina proaspat cumparata la una din companiile falimentare de asigurari pentru suma de 750 de lei pe o perioada de 6 luni. Facand parte dintr-o catgorie de risc mare (varsta, vechime a permisului si capacitatea cilindrica mare), am acceptat acest pret mare.
In aceasta luna, odata cu expirarea RCA-ului, am facut o calculatie si am primit suma fabuloasa din poza de mai jos.

capture

Tineti cont ca preturile nu sunt 100% corecte deoarece datorita faptului ca baza de date CEDAM nu functioneaza de aproximativ o saptamana, am fost incadrat la B1/B2 desi eu sunt la B0. Pe site-ul pe care am facut calculul, exista optiunea de a mentiona ca sunt persoana cu dizabilitati, crezand ca voi obtine o reducere. Mare mi-a fost marirea sa vad ca facand calculul cu si fara acea optiune selectata, pretul este acelasi. Pentru a afla de ce, am contactat compania Asirom, avand cea mai ieftina oferta pentru a afla de ce. Raspunsul a fost scurt si la obiect: nu se mai acorda reducere. Sperand ca totusi este o ignoranta a companiilor, asa cum se intampla de multe ori cu persoanele cu dizabilitati, am contactat ASF-ul la numarul de telefon de pe site. Raspunsul doamnei/domnisoarei care mi-a raspuns a fost simplu: asiguratorii nu sunt obligati prin lege sa ofere reducere. Fiecare companie este libera sa decida daca ofera sau nu reducere.

Dragi parlamentari, poate nu sunteti la curent cu situatia persoanelor cu dizabilitati in Romania asa ca va voi mentiona aici cateva detalii foarte importante, pentru a va ajuta sa intelegi de ce acest lucru nu este in regula:

  • Idemnizatia unei persoane cu handicap grav este de 330 de lei pe luna fie ca lucreaza sau nu lucreaza. Acest lucru obliga orice persoana care isi doreste sa-si vada de viata, sa isi gaseasca de lucru. Datorita reticentei nejustificata a angajatorilor, este foarte posibil ca o persoana cu dizabilitati sa fie angajata pe un salariu mai mic decat cel sanatos. O prejudecata foarte proasta deoarece o persoana cu dizabilitati care doreste sa intre in piata de munca este mult mai determinata decat majoritatea celor abili si cel mai probabil isi va uimi angajatorul.
  • Infrastructura pentru persoane cu dizailitati este la pamant. Pe langa bordurile pe care trebuie sa te lupti sa le urci prin oras, transportul in comun de multe ori nu este o optiune. Am trecut printr-o experienta foarte neplacuta anul trecut, vrand sa iau metroul de la Gara de nord pana la Stefan Cel Mare. Liftul din fata garii coboara pana la magistrala de sus (care nu duce in acea directie) iar pentru a cobori la magistrala de jos, au fost montate rampe electrice. In incercarea de a cobori, am intrebat-o pe una din vanzatoarele de bilete care a raspuns scurt: “Nu functioneaza”. Poate functionau dar nu stiu sa le foloseasca (am patit si asta), poate chiar erau stricate. Dar cand nu exista controale, in mod previzibil ignoranta ajunge sa preia controlul. Prin urmare, am ajuns acasa cu taxiul.
  • Experientele mele cu taxiul au fost si mai neplacute. De multe ori am fost nevoit sa iau un taxi spre munca si inapoi. Majoritatea taxiurilor au butelie si nu au loc pentru scaunul cu rotile. Cand e ora de varf si oricum gasesti greu un taxi, atunci deja e cautarea acului in carul cu fan. Am stat si 2 ore la munca in cautarea unui taxi disponibil. Conform legii, toate companiile sunt obligate sa aibe un numar minim de taxiuri adaptate pentru transportul persoanelor cu dizabilitati. Dar din nou, pentru ca nu exista controale, astfel de masini nu exista.

Acum va intreb, considerati masina un moft pentru persoanele cu dizabilitati? Asa s-ar explica si preturile ridicole. Dar in acest fel, Romania are mult de pierdut si cred ca se incalca si niste drepturi si legi Europene.

In concluzie, va rog sa va rapiti putin din timp si sa investigati aceasta problema. Daca nu credeti cele mentionate, data viitoare cand mergeti undeva, uitati-va la infrastructura persoanelor cu dizabilitati si in cazul rampelor electrice, intrebati daca aceastea si functioneaza.

Va multumesc pentru timpul acordat,
Alexandru Tache, utilizator de scaun cu rotile dornic sa duca o viata normala.

 

(poza luata de aici)

Pana acum, am avut o relatie buna cu posta romana. Poate si pentru ca avem un postat misto, care ne suna de fiecare data cand avem un pachet sau ceva de ridicat. Si totusi de azi, relatia noastra s-a schimbat drastic.

Pentru a incepe scoala de soferi, aveam nevoie de o adaptare pentru volan. In cautarea unui pret mai bun, am ajuns pe eBay unde am gasit ce aveam nevoie la un vanzator din Anglia, cu 20-30% mai ieftin decat prin alte parti. Deoarece vanzatorul nu vroia sa trimita in Romania, am vorbit cu cineva din Anglia sa primeasca pachetul si sa mi-l trimita prin posta. Pachetul a ajuns la persoana respectiva la inceputul lunii Ianuarie iar dupa cateva zile l-a trimis spre Romania prin posta normala, fara tracking.

Deoarece am mai comandat lucruri din Anglia, stiam ca un pachet ajunge in aproximativ 2 saptamani. Din pacate, dupa o luna de zile, mi-am luat gandul de la pachet. Stiam ca se mai fura pachete. Am mai comandat ceva la un moment dat si nu am mai primit pachetul, tot din Anglia. Asa ca mi-am luat gandul de la pachet.

Cand am fost in Germania dupa masina, am cautat si o firma de la care sa cumpar adaptarea. Macar asa o pot vedea si nici nu mai sunt riscuri. Ajunsi in Berlin am fost la firma respectiva, am gasit ce aveam nevoie si desi costa dublu fata de cea din Anglia, am decis ca mai bine o iau si gata, nu mai pierd timp si stiu ca am rezolvat.

Poblema este ca ieri, 1 Martie, dupa aproape 2 luni de cand pachetul a plecat din Anglia, a ajuns in Romania. Nu inteleg cum in anul 2016, in care o firma de curierat ca TNT poate aduce un pachet din celalalt capat al lumii in 24 de ore, posta aduce un pachet din Anglia in 2 luni de zile.

Acum, am 2 adaptari, am nevoie doar de una, si o gaura mare in buget din cauza postei. Daca era vorba de o suma mica, ziceam ca se mai intampla si gata. Dar orice legat de persoanele cu handicap este extrem de scump.

Draga posta romana, bag divort!

incep prin a mentiona ca nu vreau sa influentez pe nimeni, nu vreau sa va conving, ci doar sa îmi exprim parerea mea. Fiecare este liber sa interpreteze cum doreste.

In povestea mea de viata postata aici, am omis sa mentionez cel mai important factor din punctul meu de vedere. Pe deoparte nu am vrut sa starnesc discutii, pe de alta parte, se spune ca nu e bine sa vorbesti despre politica, religie sau bani. Dar pentru ca a fost si este un continuare un factor atat de important, sunt nevoia sa mentionez si acest subiect.

Sunt nepot de preot, am crescut in biserica si toata copilaria am fost înconjurat de Dumnezeu si biserica. Inainte sa ma îmbolnavesc, chiar am fost paraclisier, acel copil care ajuta preotii în altar.

Cand m-am imbolnavit, doctorii nu prea stiau ce se intampla si cum sa ma ajute. Cand am ramas la pat, a fost un moment foarte greu in care nu stiam ce se intampla si nu aveam solutie. Mult timp m-am intrebat si acel lucru inutil: “De ce eu Doamne?”. Odata oprite intrebarile, am inceput sa cautam solutii. Medicina alopata, homeopate, bioenergie, biserica, le-am incercat pe toate.

Cu toate ca în ziua de azi biserica e foarte prigonita, România are multi preoti cu putere multa de rugaciune. Sunt preoti prin care Dumnezeu face acele minuni de care auzi doar în povesti sau citesti in carti. Iar noi am umblat pe la multi astfel de preoti. Intr-un final, ai mei au ajuns la un preot care dupa cateva luni de rugaciune, a reusit sa faca ceea ce nu reusise nimeni sa faca in 3 ani, sa ma dau jos din pat. Poti sa spui ca e coincidenta, noroc sau putere interioara. Dar trairea mea de atunci a fost cu totul diferita.

Dupa ce m-am ridicat din pat, au urmat mai multe evenimente, ca cel cu trikeul care, din nou, poate sa fie justificat ca noroc sau coincidenta. Dar ceea ce a facut acel trike pentru mine, a fost greu de explicat si justificat in cuvinte si logica. A fost un pas foarte mare si foarte important. Daca atunci nu luam trikeul, acum eram cu totul alt om, probabil din nou o leguma. Si nu cred în coincidente.

In ultimii ani, am avut diverse activitati din care sa castig un ban, inclusiv de pe vremea cand eram la pat. Niciodata nu am cautat iar prima oara nici nu mi-am dorit. La serviciul pe care il am acum si care mi se potriveste perfect, nu l-am cautat, nu am aplicat pentru job, nu am depus nici macar un CV. Jobul m-a gasit pe mine si lucrez acolo de aproape 2 ani si jumatate.

Credinta m-a ajutat intotdeauna sa merg mai departe. Oricat de multe probleme am avut, oricat de mare a fost zidul, am crezut ca o sa fie bine. Aceasta credinta ca orice este posibil, poate ajuta pe oricine sa iasa din groapa si sa lupte. Orice rugaciune, ca simplul “Doamne ajuta!” pe care il mai auzim aruncat ca o simpla vorba, ajuta.

Va las sa interpretati acest articol cum doriti. Eu personal, nu mai cred in noroc, coincidente si asa mai departe.

Freedom transbucegi

Puteti citi primele 3 parti aici: Story of my life: boys will be boys, aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni, aici: Story of my life: Going downhill
si aici: Story of my life: The Pheonix.

 

Anul 2013 s-a terminat pentru mine spectaculos, cu un job, un nou trike, un nou eu. Odata cu venirea primaverii, a iesit la iveala libertatea din mine, pierduta si ascunsa printre probleme. Am inceput sa petrec din ce in ce mai multe ore pedaland ore-n sir, prin Bucuresti si prin imprejurimi. De cele mai multe ori singur si doar ocazional impreuna cu cate-un alt biciclist. Multe ore de planuit, gandit, organizat, analizat etc. Abia atunci, am inceput sa descopar cine sunt cu adevarat.

In vara lui 2014, serviciul care pana atunci fusese la 50 de metri de casa, s-a mutat la 6 kilometri de casa, in Pipera. Inainte sa ne mutam oficial, am fost in recunoastere, sa vad cat de accesibila e cladirea si daca voi putea merge cu trike-ul la munca. M-am bucurat mult ssa vad cat pot pedala pana sus in birou, liftul fiind suficient de mare incat sa incapa trike-ul. Tot in acea zi, l-am cunoscut pe Florin.

Florin are 22 de ani si este din Patarlagele. Un baiat simplu dar muncitor si implicat. Ne-am imprietenit repede, avand multe lucruri in comun. Ca in povestea precedenta, eu si Florin am inceput sa pedalam din ce in ce mai mult impreuna. Eu invatand de la el si el invatand de la mine. Datorita ajutorului lui, am reusit sa mai daram o bariera: Bucurestiul.

De mult timp imi doream sa calatoresc, sa vad tara si lumea. Dar nu doar dintr-un scaun cu rotile sau o masina. Ci sa vad eu tot, tot ce imi doresc, cand imi doresc, unde imi doresc. Stiam bine ce vreau, imi doream sa fiu liber! In Septembrie 2014 ne-am urcat in tren si am plecat in prima excursie lunga de cateva zile. Desi am fost pe langa Targu Mures, intr-un loc in care mai fusesem de zeci de ori pana atunci, pot spune ca abia atunci l-am cunoscut cu adevarat. Abia atunci l-am simtit, abia atunci l-am trait.

Anul 2015 a continuat cu si mai multe excursii prin tara: Brasov, Sibiu, Suceava, Sinaia, Transbucegi si apogeul, o excursie de 2 saptamani pe traseul de mai jos.

excursie bicaz biciclete

Excursia asta a fost cea mai mare provocare pentru mine. Departe de zona de confort, departe de casa unde stiam ca nimic nu se poate intampla, departe de orice persoana care ar putea sa vina sa ne ajute in caz ca se intampla ceva. Am fost pe cont propriu! Nu a fost usor deloc. Au fost zile in care am cazut lat in pat, au fost zile cu dureri crunte, au fost zile in care m-am intrebat daca totusi am luat decizia corecta. Dar totul s-a terminat apoteotic, cu o ploaie zdravana pe ultimii 20 km spre Sighisoara, unde am ajuns uzi pana la piele dar cu un mare ranjet pe fata.

biciclete sighisoara ploaie

Odata cu trecerea verii si inceputul toamnei, am realizat ca libertatea mea de miscare este totusi limitata de cei din jur. Desi pedalam zeci de kilometri pe zi, tot depindeam de cineva sa ma pun in trike si sa ma dau jos din trike. Nu eram liber in totalitate, depindeam de programul celor din familie care trebuiau sa ma astepte acasa, altfel ramaneam pe strada.

Dupa ce am tras concluzia ca trebuie sa daram si aceasta bariera, am inceput sa facem planul. Podeaua trebuia nivelata in casa, trebuia gasita o solutie sa pot trece peste praguri incat sa pot iesi din casa iar afara, pe terasa, trebuia o metoda prin care sa ma transfer singur din scaun in trike si invers. Apoi, ultima bariera ramanea poarta. Cu putina bataie de cap si o cheltuiala considerabila, in Octombrie totul era gata. Am facut toate modificarile necesare care sa-mi permita sa plec si sa ma intorc cand vreau, sa fiu liber!

Per total, anul 2015 a fost pentru mine anul in care am descoperit cine sunt cu adevarat. A fost anul in care am realizat ca totusi pot face multe, cu conditia sa vreau!

Si totusi, nu ma voi opri aici. In urmatoarele luni voi incepe scoala de soferi si imi voi lua o masina, in asa fel incat sa se indeplineasca vorba Americanului: The sky’s the limit!

recumbent trike constanta mare mamaia

Puteti citi primele 3 parti aici: Story of my life: boys will be boys, aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni si aici: Story of my life: Going downhill.

Dupa ce mi-am petrecut trei ani si jumatate din viata traind o poveste oribila si trista in care am ajuns o leguma, la un moment dat, ceva s-a schimbat. Pe la sfarsitul anului 2007 am facut rost de un pat reglabil, care mi-a permis sa pot sta si ridicat, incat sa imi mai intaresc musculatura spatelui. Apoi am facut rost de un scaun cu rotile iar in 2008, chiar in ziua de Florii, am iesit pentru prima oara din casa.

Sentimentul a fost incredibil. Dupa 3 ani in care toata viata mea a fost limitata la 4 pereti, am reusit sa vad viata adevarata din nou. Am inceput sa descopar caldura soarelui, mirosul florilor, frumusetea cartierului in care am copilarit, parcul in care imi petreceam ore-n sir de joaca. Inca imi aduc aminte cat de impresionat eram de cele mai banale lucruri, deoarece parea ca trecuse o vesnicie, nu doar 3 ani. Un sentiment greu de descris in cuvinte.

Dupa ce am redescoperit lumea din jur, a inceput lupta cu mine insumi. Desi aveam 17 ani, ma simteam inca acel copil de 13 ani. Naiv, lipsit de responsabilitati, explorator si nesociabil. Ma cuprinsese o stare de cautare continua. Am ajuns sa fiu prezent pe toate retelele de socializare, sa ma imprietenesc cu diversi oameni din online, complet straini. Am inceput sa ma imprietenesc cu diversi oameni si sa merg si pe la evenimente, in specil TweetMeeturi. Nu stiam de ce fac asta, nu stiam cu ce ma ajuta, daca e util… Si totusi, in 2010 am “aruncat” urmatorul mesaj pe Twitter:

tweet trike

 

Ceea ce a urmat, a fost neasteptat. Lucian a propus sa facem o strangere de fonduri pentru a strange banii necesari. Apoi m-a pus in legatura cu Diana care abia terminase de coordonat o imensa strangere de fonduri de 100.000 Euro pentru un fost coleg de munca. Diana a pus lucrurile in miscare, a contactat cativa oameni care au organizat evenimente pentru strangerea banilor. Datorita acestor oameni geniali si altor oameni darnici (de exemplu Ana), banii s-au strans in aproximativ o luna si jumatate iar la inceputul lui Octombrie, plecam in Ungaria pentru a lua trike-ul.

Hase Trets Trike

 

Totul a devenit brusc real. Acel mesaj postat de mine intr-o zi cand ma plictiseam, s-a transformat in acest obiect real care, desi nu stiam la vremea respectiva, urma sa imi schimbe viata.
La vremea respectiva, nu ieseam neinstotit din casa. Era si teama ca se va intampla ceva si nu ma voi putea descurca si teama de oamenii cu intentii mai putin bune din cartier si totusi, nu eram invincibil! Asa ca trebuia sa gasesc un “partner in crime”. Pe Furtuna il cunosteam de ceva timp. Lucra la cafeneaua de alaturi, la care ne-am strans de mai multe ori pentru TweetMeeturi si am ramas impresionat de energia lui, de bunatatea lui, de pacea lui. Odata cu venirea primaverii in 2011, l-am intrebat daca vrea sa ma acompanieze la iesiri si a acceptat. Asa a inceput o prietenie care si-a separat drumurile in 2013.

In acesti 2 ani, eu mi-am continuat explorarile si am invatat multe de la Furtuna iar Furtuna a invatat multe de la mine. Ne-am petrecut ore-n sir pedaland prin tot Bucurestiul, fie ca aveam un scop, fie ca nu. Am fost la cumparaturi, am fost la picnic in afara Bucurestiului, am fost sa vedem autostrada Bucuresti-Ploiesti care era in constructie la acea vreme, am fost la mare, am pedalat pana la Ploiesti, am vizitat Brasovul. Eu cu trikeul si el cu bicicleta. Vorbind ore-n sir despre vrute si nevrute, invatand unul de la celalalt. Si totusi in 2013, pentru mine a fost un an ingrozitor de greu iar Furtuna a realizat ca desi ii facea placere, trebuie sa faca ceva, sa se regaseasca. Asa ca dupa o excursie superba in apropiere de Targu Mures, am decis sa ne separam drumurile.

Realizand ca acest lucru va insemna ca eu nu voi mai avea cu cine sa ies, stiam ca trebuie sa fac ceva. Trikeul era perfect, dar totusi eram limitat. Nu puteam merge cu viteza si nu puteam urca pante. Daca nu faceam nimic atunci, urma sa imi pierd libertatea. Urma ca universul meu sa se limiteze din nou la cartierul in care locuiesc, un gand cu care nu ma impacam deloc. Stiam ca trebuie sa am un trike mai bun si sa-i pun motor electric. Cautand pe la marii producatori, am descoperit preturi exorbitante si posibilitati limitate de personalizare, de care eu aveam nevoie deoarece nu puteam intinde picioarele incat sa pot merge cu un trike normal. Cu Trets-ul puteam merge pentru ca era facut pentru copii si era mai scurt.

In cautare de solutii, am aflat de Shillex si i-am contactat. Stiind foarte bine ce am nevoie, am plecat la atelierul din Falticeni pentru a vedea trike-urile lor si a discuta posibilitatea de a-mi face unul pe comanda. Le-am spus ce vreau, ce intentii am, ce nevoi am si au fost dispusi sa ma ajute. Dupa multa bataie de cap si cateva luni de munca, am luat eXplorerul in primire. A fost un vis devenit realitate, un trike care imi permitea sa fac orice, nu depindeam de ajutorul nimanui sa merg, puteam sa urc pante, puteam sa merg cu viteza, eram liber!

1391983_10200832431918490_556310739_n

Cu putin inainte sa iau trikeul ma si angajasem la primul job adevarat care m-a reintrodus in societate, mi-a dat un colectiv super misto din care sa fac parte. Jobul combinat cu trikeul m-au schimbat complet, am prins curaj, am inceput sa-mi conturez propria personalitate dupa multi ani, am inceput sa ma indepartez de acea definitie de om in scaun cu rotile si sa reintru intr-o viata cat de cat normala. Ceea ce a urmat in urmatorii 2 ani, de la sfarsitul lui 2013 pana acum a fost absolut incredibil si isi merita propria bucata din poveste!

Va las cu o concluzie personala. Atunci cand nu mai esti definit de o boala si esti doar o persoana ca oricare alta limitata doar fizic, ajungi sa darami barierele, ajungi sa cauti solutii de a trai o viata normala, de a nu te mai limita doar la ceea ce e usor de realizat, ci sa cauti sa faci ceva uimitor. Ideea ca eu nu pot sta in picioare dar pot pedala zeci de kilometri e incredibila! Si totusi, am reusit sa ajung in acest punct din viata mea si caut in continuare sa daram cat mai multe bariere, sa pot trai o viata cat mai independenta in ciuda limitarilor fizice.

Saptamana trecuta, in timp ce taiam Bucurestiul in 2, de la nord la sud, am dat peste acest personaj deosebit. In prima faza, cand l-am vazut de la distanta, am crezut ca face stanga. M-am lamurit repede ca acest personaj defapt imensa duba pe toata pista de biciclete si o parte din prima banda a caii Victoriei. In timp ce cautam sa vad cum il pot ocoli, apare si personajul, imbracat intr-un trening Mike luat din Europa. Reactia lui? “Gata ca plec”.

PS: M-a amuzat mult ca a plecat cu bordura sub masina. Sper ca si-a zgariat putin scutul :)

In urma cu mai multi ani, am dezvoltat o pasiune pentru Anglia. Fascinatia a aparut observand nationalismul lor si felul in care pretuiesc englezii istoria si traditiile. Dupa cativa ani in care i-am admirat de la distanta, am avut ocazia sa vizitez Londra timp de o saptamana impreuna cu Claudiu, kinetoterapeutul meu si un prieten bun cu care ma cunosc de cativa ani.

Odata ajunsi in Londra, am fost cazati la un cuplu minunat trecuti de varsta pensionarii. Doi oameni minunati, artisti, care au calatorit mult prin lume si care s-au retras intr-o suburbie a Londrei unde suprafata de padure este mai mare decat suprafata de teren pe care s-au construit case. Este incredibil sa te trezesti ziua, sa ai peisajul de mai jos, mai ales avand in vedere ca ajungi in 30 de minute in centrul Londrei cu trenul. Read More

Puteti citi primele 2 parti aici: Story of my life: boys will be boys sau aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni.

Dupa o noapte petrecuta la Fundeni si cateva vizite in ambulatoriu, medicii au decis sa-mi dea un vaccin nou pe piata care a ajutat mult un baiat intr-o situatie asemanatoare cu a mea. Acest vaccin trebuia sa-l fac de doua ori pe saptamana: o data la spital, cand mergeam si imi faceau si analize, si o data acasa.
Cateva saptamani mai tarziu, vaccinul parea ca isi face efectul. Aveam mai multe zile bune, zile in care aveam forta si energie. Intr-una din acele zile am urcat cele 9 etaje ale spitalului pe scari, fiind coada la lift iar noi ne grabeam.

Cu toate ca vaccinul parea ca aduce o imbunatatire, a inceput sa apara o problema destul de mare: o atrofie musculara rapida. Medicii au considerat ca vaccinul este de vina. L-au oprit si m-au trimis sa fac o biopsie musculara (plina de aventuri) care a iesit normala, neavand nici o problema evidenta. Asa ca am reluat vaccinul si am mers mai departe cu restul medicamentelor in paralel.

In tot acest timp, eu lipseam in fiecare dimineata de marti de la scoala, deoarece era ziua in care trebuia sa merg la spital sa-mi fac analizele si vaccinul. Profesorii de la scoala deja au crezut ca eu mint si au spus colegilor mei sa ma duc sa-i vad, sa se convinga de faptul ca eu chiar lipsesc motivat. Pe masura ce treceau saptamananile, eu eram din ce in ce mai slabit si ajunsesem sa lipsesc si zile intregi de la scoala. Simptomele si-au spus cuvantul… Dupa ce am tras de mine cat am putut, la sfarsitul anului scolar am reusit sa ajung doar la teze. In rest, stateam acasa si mergeam la spital, avand probleme din ce in ce mai mari si eram din ce in ce mai slabit.

La inceputul lui Ianuarie 2005 nu mai puteam merge nesprijinit iar durerile erau din ce in ce mai mari iar atunci am ramas “lipit” de pat. In acea luna a fost ultima oara cand am “umblat”.

A urmat o perioada grea in care eu, copil neastamparat, nu puteam accepta ca nu mai pot face nimic. Ajunsesem complet dependent de oamenii din jurul meu. Am avut zile in care nu puteam duce un pahar cu apa la gura pentru a-mi lua pastilele. Am avut zile cand nu mancam mai mult de un sandvis. Am avut zile cand ma intrebam de ce trebuie sa ma chinui atat de mult, care este scopul, ce urmeaza.
Am inceput sa fac si recuperare: un amestec intre masaj si kinetoterapie. Totusi, nu a avut prea mult efect. Tendoanele de la picioare se scurtau iar eu le puteam intinde din ce in ce mai putin. Parte din problema a fost si ca stateam cu picioarele stranse din cauza durerilor mari.

In toata aceasta perioada, s-a dovedit cine sunt adevaratii prieteni. Multi au plecat, unii s-au mai intors, dar timpul a trecut si pe oamenii care mai veneau in vizita ii puteam numara pe degete.

Tot acest chin a durat 3 ani si jumatate, pana in primavara lui 2008 cand am iesit pentru prima oara din camera si din casa, intr-un scaun cu rotile.

Desi nu stiam cum voi face fata la 100 km intr-o zi, sambata trecuta am participat la evenimentul Zboara cu TBB Editia a IIa: Spectacol aviatic. Mi-am dorit sa particip si in anii precedenti dar obstacolele erau mai grele.
Anul acesta, aveam doua probleme mari: nu pedalasem mai mult de 60 km intr-o zi iar bateria de la BionX tine doar aproximativ 80 km. Pana la urma Sebi, unul din organizatori, m-a convins dupa ce mi-a propus sa incarcam BionX-ul cat stam la aerodrom.
Drumul spre aerodrom este foarte frumos, mergand jumatate pe drum judetean, prin paduri si comune mai “ca la tara”. Singurul incident care a avut loc, a fost un biciclist care s-a dezechilibrat in fata mea dupa ce alunecase cu roata fata de pe asfalt din cauza neatentiei.

Ajunsi la aerodromul ?irna, oamenii s-au imprastiat. Unii la terasa de langa pista, altii faceau plaja pe iarba, altii isi cumparasera carduri Aventura Card pentru a se plimba cu avioanele si girocopter-ul.
La un moment dat vine un domn la mine, ardelean care nu si-a pierdut accentul in Bucuresti, si imi spune: “Salut! Am auzit de la Sebi ca ai BionX, am si eu o bicicleta KTM cu BionX. Cum te intelegi cu el?”. Ne-am lungit putin la vorba despre BionX dar pana la urma a plecat, fiind pilotul girocopter-ului iar oamenii il asteptau.

Ceva vreme mai tarziu, Sebi a venit si m-a intrebat daca vreau sa dau o tura cu girocopterul. Eu, fascinat de aparatul de zbor in criza de identitate, am acceptat imediat.

girocopter sirna

Girocopter-ul a aterizat, rotorul s-a oprit iar noi am parcat trikeul langa aparatul de zbor. Sebi si Bogdan m-au ajutat sa urc in giro. Pilotul a urcat si el la bord. A pornit motorul. Girocopter-ul se apropia de capatul pistei aceoperita cu iarba.

Pilotul a inceput a cuplat rotorul care a inceput sa se invarta din ce in ce mai repede. Apoi a accelerat puternic si a dat drumul franelor, la fel ca un airliner. Girocopterul a inceput sa ruleze cu viteza pe pista, dansand parca de bucurie. Eu nu stiam de ce sunt mai speriat, faptul ca giro-ul danseaza pe pista sau faptul ca urmeaza sa fiu in aer pentru prima data intr-un aparat de zbor ultrausor. Girocopterul a decolat iar mie mi s-au inmuiat picioarele si inima a inceput sa-mi bata inima ca la balamuc. Toate simturile mi-au luat-o razna neintelegand ce vor sa fac cu ele. Dupa cateva secunde, organismul meu s-a calmat si am inceput sa ma bucur de faptul ca sunt in aer.
Cand incepusem sa ma relaxez, pilotul scoate telefonul din buzunar ca sa facem un selfie epic. Daca tot a inceput sesiunea foto, am inceput si eu sa fac poze si un filmulet.

Citind comparatiile cu un elicopter si avand acea forma inedita care te face sa te intrebi cum poate zbura, l-am intrebat pe pilot daca poate zbura la punct fix. El mi-a raspuns: “Da, dar pierde altitudine, uite!”. Girocopterul a inceput sa tremure, spatele s-a ridicat iar botul s-a lasat in jos, asemenea unei masini care franeaza brusc si ii intra ABS-ul. Pilotul mi-a spus “Cand airspeed ajunge la 0, o sa simti cum coboara.” Cand acul a ajuns la 0, giro-ul cobora incet-incet spre pamant. Dupa aceea a accelerat din nou iar zborul a revenit la normal.

La scurt timp, pilotul a intors facand o bucla deasupra aerodromului. Cand a intors si giro-ul s-a lasat la 45 de grade, iar mi-au luat-o razna simturile. M-am calmat repede si m-am bucurat de restul zborului.

girocopter intoarcere

Experienta a fost foarte interesanta. Un adevarat asalt asupra simturilor, o senzatie de care nu ai parte prea usor dar care e foarte misto si care creeaza dependenta.

Va recomand sa incercati macar odata aceasta experienta. Strangeti banii de suc sau tigari si dati o tura cu giro-ul pentru senzatii tari!

Astazi am participat la marsul organizat de Comunitatea Biciclistilor din Bucuresti al carui scop este de a atrage atentia autoritatilor ca oamenii isi doresc ca aerul in oras sa fie mai curat, ca isi doresc sa mearga cu bicicleta dar nu e infrastructura, ca parcurile noastre sunt distruse pentru a se construi blocuri si ca totusi noi, locuitorii acestei capitale, nu ingoram toate aceste decizii luate de autoritati.

Am participat si anul trecut in Septembrie la acest protest. Atunci numarul oamenilor a fost mult mai mare. Probabil anul acesta s-au speriat de ploaia care ne-a amenintat toata dimineata. Totusi, organizatorii au numarut 1396 de participanti la evenimentul de astazi. Televiziunile au spus ca am fost 4000 dar e bine daca parem multi :)

Organizatorii au decis sa dea startul evenimentului avand cap de coloana persoanele cu dizabilitati si copiii. Din pacate, nu au participat alte persoane cu dizabilitati asa ca am fost singur. Desi planul initial era sa merg cap de coloana de la Charles de Gaulle pana la arcul de triumf, am ramas cap de coloana pana la sfarsitul traseului, in Tineretului.

cap de coloana protest
Sursa imagine

Protestul s-a desfasurat fara probleme, in afara unei cazaturi, datorita politiei rutiere care desi nu a dat aprobarea pentru eveniment, si-au facut totusi treaba foarte bine. Am putut opri cand am vrut iar ei ne-au oprit doar de doua ori, pentru a permite eliberarea caii Victoriei si pasajului Unirii.

Televiziunile au fost si ele prezente. Realitatea, Digi24 si ProTV au filmat, au luat interviuri si au transmis in direct. Pe mine m-a amuzat diferenta intre cei 3. Cameramanului de la Digi24 ii cadeau pantalonii cand fugea spre masina. Cameramanul de la realitatea fugea si el tot timpul dupa masina, iar cameramanul de la ProTV statea comod in portbagajul masinii si filma linistit. La oprirea de pe podul Basarab le-a si dat o lectie tinerilor colegi de bransa.

reporteri digi24 realitatea protv

Pe drum, am facut 2 opriri: una pe podul Basarab si una in Piata Revolutiei. Scopul opririlor a fost de a anunta numarul participantilor si pentru a crea imaginea de “moarte subita”.

bscap0000

Oprirea de la Piata Revolutiei a avut parte de un eveniment inedit. In timp ce toata lumea se intindea pe asfalt, o mireasa si un mire urcau Calea Victoriei spre grupul de biciclisti. Acestia i-au intampinat in aplauze, mirelui i-au dat o casca, apoi au fost intervievati de televiziuni. Si pentru ca biciclistii sunt oameni simpatici, le-au cantat si “Multi ani traiasca”. Mirii pareau ca se bucura de aceasta situatie si de bucuria cu care au fost primiti.

mireasa si mire la protest

 

De aici am plecat mai departe, pana in Tineretului, fara evenimente deosebite.

Ma bucur ca oamenii se mobilizeaza si ca isi mai striga of-ul in strada din cand in cand. Daca strigam suficient, cineva ne asculta pana la urma.