Avand in vedere ca viata unei persoane cu dizabilitati este un fel de enigma completa pe care putini o cunosc si foarte putini doresc sa o cunoasca, m-am gandit sa va impartasesc un pic din experientele mele. Vazand prin ce trec persoanele cu dizabilitati, poate va ganditi de 2 ori cand vedeti o persoana in scaun cu rotile pe strada sau va uitati de 2 ori la locul in care urmeaza sa parcati masina.

Cea mai mare provocare a deplasarii prin Bucuresti sunt bordurile. Fie nu sunt coborate in dreptul trecerilor de pietoni, fie sunt prea mari pentru a le cobori in conditii de siguranta, fie este o masina parcata fix in dreptul ei. Pentru cineva care poate merge e simplu. Bombani, treci de obstacol si mergi mai departe. Eu daca intalnesc un astfel de obstacol, bomban, merg pe strada (unde ma injura soferii, ironic nu?) pana gasesc un loc unde pot urca pe trotuar.
Mai interesant este cand intalnesc un astfel de obstacol atunci cand vreau sa cobor de pe trotuar. Din nou, bomban, ma intorc 100-200-300 metri sau cat e nevoie pana gasesc un loc unde sa pot cobori, ma intorc la obstacol, mai bomban putin si in final, merg mai departe. Un exemplu de sofer care a parcat unde e bordura coborata si pe langa care nici nu am loc sa trec, fiind parcat prea aproape de zid:

 

Oamenii se holbeaza. Mult. Cu asta inca nu m-am obisnuit. Scopul meu in viata este sa ajung ca Nick Vujicick si sa fac misto de ei:

Oamenii devin brusc darnici cand ma vad. Recordul a fost de 1 minut in fata Manastirii Voronet pana cand am primit 5 lei. Eu doar voiam sa intru s-o vad!
Sau cand mergem spre servici, m-am oprit sa-mi iau covrigi si am plecat un pic mai departe de covrigarie ca sa ma opresc si sa-mi bag banii in portofel. Acest simplu act l-a facut pe un domn sa bage mana in portofel. I-am spus ca nu am nevoie ca ma duc la servici si i-am dat “fum” cu cei 12 km/h ai scaunului cu rotile.

Pe de alta parte, oamenii judeca. Eram la un pas sa fiu dat afara dintr-o biserica pe motiv ca “cersetorii nu au voie aici!” Ce nu stia nenea, este ca am un servici care probabil e mai bine platit decat cat castiga el in micul oras Falticeni, unde s-a intamplat “evenimentul”. Acum nu generalizez, am intalnit oamenii de mii de ori mai buni si mai calzi in biserici.

Trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca vei privi multe funduri ale oamenilor. Vreau nu vreau, oamenii insista sa-mi arate “dotarile dorsale”. Pot sa ma consider un expert deja!

Locurile de parcare pentru persoane cu dizabilitati sunt rare si, ca sa fiu politicos, sunt folosite necorespunzator. Va atrag atentia asupra campaniei #Pebune? facuta de cativa oameni din PR/marketing care si-au daruit multe ore de munca voluntara. M-as lauda ca fratele meu si o buna prietena au fost printre acei oameni ๐Ÿ™‚
Avand in vedere ca eu urc si cobor din masina cu o rampa de vreo 2 metri lungime pe laterala masinii, un loc de parcare corespunzator este esential. Din pacate locurile de genul sunt foarte rare, multe locuri fiind facute doar “pentru ca trebuie”. Mall-urile stau cam cel mai bine la acest capitol, avand paznici care gonesc soferii sau blocand rotile masinilor care parcheaza pe locurile respective. Ikea sta infiorator de prost la categoria asta. Nota 1! Sau cu minus daca se poate!

Avand in vedere limitarile cu care ma confrunt, obisnuiesc sa nu explorez prea mult. Nu-i bine dar in acelasi timp, nu vreau sa ma agit pentru ceva ce nu se va intampla. Ca exemplu, mancare buna si ieftina gasesc intotdeauna la Trattoria 20 din Regie. In plus, intrarea in regie este gratuita pentru persoanele cu dizabilitati si pana acum, o singura data nu am gasit loc liber ca sa parchez.
Mai stau cu ochii-n patru dupa localuri misto si accesibile dar nu prea sunt. Vara e mai simplu cand sunt terasele deschise. Daca totusi descoperiti locuri misto si accesibile (maxim o treapta mica la intrare), please let me know!

Legea spune ca persoanele cu dizabilitati au prioritate la ghiseele statului (legea 448/2006 privind protectia persoanelor cu dizabilitati). Cu toate astea, am reusit sa starnesc (in mod involuntar) un scandal imens cand am vrut sa-mi inscriu masina la bugetul local. Au trebuit sa vina baietii “dotati” de la BGS ca sa se calmeze un nene (de 50+ ani care parea civilizat dar care nu avea cei 7 ani de acasa) pus pe scandal pe motiv ca am tupeu sa ma bag in fata. A bagat-o si pe aia ca el imi plateste mie indemnizatia si ca nu muncesc. Probabil era ruda cu nenea din Falticeni ๐Ÿ˜€
La sediul Politiei din Pipera scrie mare la fiecare ghiseu despre acest lucru si se respecta. Am avut parte de escorta ca-n aeroport ๐Ÿ˜€

Transportul in comun nici nu l-am incercat. Singura tangenta a fost sa incerc sa ajung de la Gara de Nord, acasa la Stefan cel Mare cu metroul. Liftul coboara pana la magistrala de sus dar magistrala care merge spre Stefan cel Mare e cea de jos. Ca sa ajung la ea, Metrorex a instalat o rampa care coboara pe langa scari (probabil le-ati vazut) care supriza, nu functioneaza conform functionariilor de la Metrorex. Am urcat la suprafata si am luat un taxi pana acasa. Bine ca nu cumparasem cartela!

CFR desi nu prea are dotari, este binevoitor, cat timp intelegi cum functioneaza acolo treburile. Au in dotare cateva vagoane pentru persoane cu dizabilitati, dotate cu o usa lata de ~2 metri pe care incapi lejer cu orice mijloc ajutator. Am mers de multe ori cu ei cu trike-ul fara probleme. Cu timpul am descoperit ca pentru a garanta ca avem vagonul respectiv, trebuie sa fac cerere PRM (person with reduced mobility, se face pe site) cu minim 3-4 zile inainte de calatorie. Da, e o bataie de cap dar avand in vedere ca de mai multe ori au adaugat vagonul respectiv special pentru mine la tren (da, tot vagonul doar pentru mine! ๐Ÿ˜€ ), totusi nu le pot reprosa nimic. In plus, facand cerere PRM vin si cativa musculosi pentru urcarea si coborarea din tren. Acest serviciu este limitat la orasele mari. In statiile mai mici te ajuta nasu’ si calatorii binevoitori.
Fun side note: Pe drum spre Suceava m-a intrebat nasu’ cat am platit ca sa imi adauge CFR un vagon numai mie. Acelasi nas a incercat sa ma convinga ca trikeul e o bicicleta si trebuie sa platesc bilet. Si-a luat teapa cand i-am aratat ca in cererea PRM la mijloace ajutatoare era mentionat si “triciclu”. A plecat cu buza umflata ๐Ÿ˜€

Ca o concluzie, suntem o societate egoista. Tind sa cred ca regimul comunist si strict este de vina. Acum ne luptam pentru binele nostru, ignorand complet ce se intampla in jur. Totul porneste de la politicienii care se concentreaza doar pe binele lor, uitand de poporul pe care ar trebui sa-l serveasca. Si cum de sus pornesc toate…
Imi recapatasem speranta ca tara noastra poate ajunge pe caile occidentului cand am avut ocazia de a-l cunoaste pe Vlad Voiculescu pe vremea cand era ministru al sanatatii pe vremea tehnocratilor. Un om care si-a abandonat viata linistita din Austria pentru a incerca sa schimbe ceva in Romania este, din punctul meu de vedere, un model de urmat. Va incurajez sa sustineti tot ceea ce face prin Magicamp si Magichome, avand in vedere ca face ceea ce guvernantii inca nu reusesc sa faca.

Cu toate astea, chiar cred ca putem sa deschidem ochii putin si la cei din jur si sa nu mai fim atat de egoisti. Da, nu avem nimic de castigat de pe urma asta in afara de putina liniste sufleteasca dar sunt sigur ca putem!

Puteti citi primele 3 parti aici: Story of my life: boys will be boys, aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni, aici: Story of my life: Going downhill
si aici: Story of my life: The Pheonix.

 

Anul 2013 s-a terminat pentru mine spectaculos, cu un job, un nou trike, un nou eu. Odata cu venirea primaverii, a iesit la iveala libertatea din mine, pierduta si ascunsa printre probleme. Am inceput sa petrec din ce in ce mai multe ore pedaland ore-n sir, prin Bucuresti si prin imprejurimi. De cele mai multe ori singur si doar ocazional impreuna cu cate-un alt biciclist. Multe ore de planuit, gandit, organizat, analizat etc. Abia atunci, am inceput sa descopar cine sunt cu adevarat.

In vara lui 2014, serviciul care pana atunci fusese la 50 de metri de casa, s-a mutat la 6 kilometri de casa, in Pipera. Inainte sa ne mutam oficial, am fost in recunoastere, sa vad cat de accesibila e cladirea si daca voi putea merge cu trike-ul la munca. M-am bucurat mult ssa vad cat pot pedala pana sus in birou, liftul fiind suficient de mare incat sa incapa trike-ul. Tot in acea zi, l-am cunoscut pe Florin.

Florin are 22 de ani si este din Patarlagele. Un baiat simplu dar muncitor si implicat. Ne-am imprietenit repede, avand multe lucruri in comun. Ca in povestea precedenta, eu si Florin am inceput sa pedalam din ce in ce mai mult impreuna. Eu invatand de la el si el invatand de la mine. Datorita ajutorului lui, am reusit sa mai daram o bariera: Bucurestiul.

De mult timp imi doream sa calatoresc, sa vad tara si lumea. Dar nu doar dintr-un scaun cu rotile sau o masina. Ci sa vad eu tot, tot ce imi doresc, cand imi doresc, unde imi doresc. Stiam bine ce vreau, imi doream sa fiu liber! In Septembrie 2014 ne-am urcat in tren si am plecat in prima excursie lunga de cateva zile. Desi am fost pe langa Targu Mures, intr-un loc in care mai fusesem de zeci de ori pana atunci, pot spune ca abia atunci l-am cunoscut cu adevarat. Abia atunci l-am simtit, abia atunci l-am trait.

Anul 2015 a continuat cu si mai multe excursii prin tara: Brasov, Sibiu, Suceava, Sinaia, Transbucegi si apogeul, o excursie de 2 saptamani pe traseul de mai jos.

excursie bicaz biciclete

Excursia asta a fost cea mai mare provocare pentru mine. Departe de zona de confort, departe de casa unde stiam ca nimic nu se poate intampla, departe de orice persoana care ar putea sa vina sa ne ajute in caz ca se intampla ceva. Am fost pe cont propriu! Nu a fost usor deloc. Au fost zile in care am cazut lat in pat, au fost zile cu dureri crunte, au fost zile in care m-am intrebat daca totusi am luat decizia corecta. Dar totul s-a terminat apoteotic, cu o ploaie zdravana pe ultimii 20 km spre Sighisoara, unde am ajuns uzi pana la piele dar cu un mare ranjet pe fata.

biciclete sighisoara ploaie

Odata cu trecerea verii si inceputul toamnei, am realizat ca libertatea mea de miscare este totusi limitata de cei din jur. Desi pedalam zeci de kilometri pe zi, tot depindeam de cineva sa ma pun in trike si sa ma dau jos din trike. Nu eram liber in totalitate, depindeam de programul celor din familie care trebuiau sa ma astepte acasa, altfel ramaneam pe strada.

Dupa ce am tras concluzia ca trebuie sa daram si aceasta bariera, am inceput sa facem planul. Podeaua trebuia nivelata in casa, trebuia gasita o solutie sa pot trece peste praguri incat sa pot iesi din casa iar afara, pe terasa, trebuia o metoda prin care sa ma transfer singur din scaun in trike si invers. Apoi, ultima bariera ramanea poarta. Cu putina bataie de cap si o cheltuiala considerabila, in Octombrie totul era gata. Am facut toate modificarile necesare care sa-mi permita sa plec si sa ma intorc cand vreau, sa fiu liber!

Per total, anul 2015 a fost pentru mine anul in care am descoperit cine sunt cu adevarat. A fost anul in care am realizat ca totusi pot face multe, cu conditia sa vreau!

Si totusi, nu ma voi opri aici. In urmatoarele luni voi incepe scoala de soferi si imi voi lua o masina, in asa fel incat sa se indeplineasca vorba Americanului: The sky’s the limit!

recumbent trike constanta mare mamaia

Puteti citi primele 3 parti aici: Story of my life: boys will be boys, aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni si aici: Story of my life: Going downhill.

Dupa ce mi-am petrecut trei ani si jumatate din viata traind o poveste oribila si trista in care am ajuns o leguma, la un moment dat, ceva s-a schimbat. Pe la sfarsitul anului 2007 am facut rost de un pat reglabil, care mi-a permis sa pot sta si ridicat, incat sa imi mai intaresc musculatura spatelui. Apoi am facut rost de un scaun cu rotile iar in 2008, chiar in ziua de Florii, am iesit pentru prima oara din casa.

Sentimentul a fost incredibil. Dupa 3 ani in care toata viata mea a fost limitata la 4 pereti, am reusit sa vad viata adevarata din nou. Am inceput sa descopar caldura soarelui, mirosul florilor, frumusetea cartierului in care am copilarit, parcul in care imi petreceam ore-n sir de joaca. Inca imi aduc aminte cat de impresionat eram de cele mai banale lucruri, deoarece parea ca trecuse o vesnicie, nu doar 3 ani.ย Un sentiment greu de descris in cuvinte.

Dupa ce am redescoperit lumea din jur, a inceput lupta cu mine insumi. Desi aveam 17 ani, ma simteam inca acel copil de 13 ani. Naiv, lipsit de responsabilitati, explorator si nesociabil. Ma cuprinsese o stare de cautare continua. Am ajuns sa fiu prezent pe toate retelele de socializare, sa ma imprietenesc cu diversi oameni din online, complet straini. Am inceput sa ma imprietenesc cu diversi oameni si sa merg si pe la evenimente, in specil TweetMeeturi. Nu stiam de ce fac asta, nu stiam cu ce ma ajuta, daca e util…ย Si totusi, in 2010 am “aruncat” urmatorul mesaj pe Twitter:

tweet trike

 

Ceea ce a urmat, a fost neasteptat. Lucianย a propus sa facem o strangere de fonduri pentru a strange banii necesari. Apoi m-a pus in legatura cu Dianaย care abia terminase de coordonat o imensa strangere de fonduri de 100.000 Euro pentru un fost coleg de munca. Diana a pus lucrurile in miscare, a contactat cativa oameni care au organizat evenimente pentru strangerea banilor. Datorita acestor oameni geniali si altor oameni darnici (de exemplu Ana), banii s-au strans in aproximativ o luna si jumatate iar la inceputul lui Octombrie, plecam in Ungaria pentru a lua trike-ul.

Hase Trets Trike

 

Totul a devenit brusc real. Acel mesaj postat de mine intr-o zi cand ma plictiseam, s-a transformat in acest obiect real care, desi nu stiam la vremea respectiva, urma sa imi schimbe viata.
La vremea respectiva, nu ieseam neinstotit din casa. Era si teama ca se va intampla ceva si nu ma voi putea descurca si teama de oamenii cu intentii mai putin bune din cartier si totusi, nu eram invincibil! Asa ca trebuia sa gasesc un “partner in crime”. Pe Furtuna il cunosteam de ceva timp. Lucra la cafeneaua de alaturi, la care ne-am strans de mai multe ori pentru TweetMeeturi si am ramas impresionat de energia lui, de bunatatea lui, de pacea lui. Odata cu venirea primaverii in 2011, l-am intrebat daca vrea sa ma acompanieze la iesiri si a acceptat. Asa a inceput o prietenie care si-a separat drumurile in 2013.

In acesti 2 ani, eu mi-am continuat explorarile si am invatat multe de la Furtuna iar Furtuna a invatat multe de la mine. Ne-am petrecut ore-n sir pedaland prin tot Bucurestiul, fie ca aveam un scop, fie ca nu. Am fost la cumparaturi, am fost la picnic in afara Bucurestiului, am fost sa vedem autostrada Bucuresti-Ploiesti care era in constructie la acea vreme, am fost la mare, am pedalat pana la Ploiesti, am vizitat Brasovul. Eu cu trikeul si el cu bicicleta. Vorbind ore-n sir despre vrute si nevrute, invatand unul de la celalalt. Si totusi in 2013, pentru mine a fost un an ingrozitor de greu iar Furtuna a realizat ca desi ii facea placere, trebuie sa faca ceva, sa se regaseasca. Asa ca dupa o excursie superba in apropiere de Targu Mures, am decis sa ne separam drumurile.

Realizand ca acest lucru va insemna ca eu nu voi mai avea cu cine sa ies, stiam ca trebuie sa fac ceva. Trikeul era perfect, dar totusi eram limitat. Nu puteam merge cu viteza si nu puteam urca pante. Daca nu faceam nimic atunci, urma sa imi pierd libertatea. Urma ca universul meu sa se limiteze din nou la cartierul in care locuiesc, un gand cu care nu ma impacam deloc. Stiam ca trebuie sa am un trike mai bun si sa-i pun motor electric. Cautand pe la marii producatori, am descoperit preturi exorbitante si posibilitati limitate de personalizare, de care eu aveam nevoie deoarece nu puteam intinde picioarele incat sa pot merge cu un trike normal. Cu Trets-ul puteam merge pentru ca era facut pentru copii si era mai scurt.

In cautare de solutii, am aflat de Shillexย si i-am contactat. Stiind foarte bine ce am nevoie, am plecat la atelierul din Falticeni pentru a vedea trike-urile lor si a discuta posibilitatea de a-mi face unul pe comanda. Le-am spus ce vreau, ce intentii am, ce nevoi am si au fost dispusi sa ma ajute. Dupa multa bataie de cap si cateva luni de munca, am luat eXplorerul in primire. A fost un vis devenit realitate, un trike care imi permitea sa fac orice, nu depindeam de ajutorul nimanui sa merg, puteam sa urc pante, puteam sa merg cu viteza, eram liber!

1391983_10200832431918490_556310739_n

Cu putin inainte sa iau trikeul ma si angajasem la primul job adevarat care m-a reintrodus in societate, mi-a dat un colectiv super misto din care sa fac parte. Jobul combinat cu trikeul m-au schimbat complet, am prins curaj, am inceput sa-mi conturez propria personalitate dupa multi ani, am inceput sa ma indepartez de acea definitie de om in scaun cu rotile si sa reintru intr-o viata cat de cat normala. Ceea ce a urmat in urmatorii 2 ani, de la sfarsitul lui 2013 pana acum a fost absolut incredibil si isi merita propria bucata din poveste!

Va las cu o concluzie personala. Atunci cand nu mai esti definit de o boala si esti doar o persoana ca oricare alta limitata doar fizic, ajungi sa darami barierele, ajungi sa cauti solutii de a trai o viata normala, de a nu te mai limita doar la ceea ce e usor de realizat, ci sa cauti sa faci ceva uimitor. Ideea ca eu nu pot sta in picioare dar pot pedala zeci de kilometri e incredibila! Si totusi, am reusit sa ajung in acest punct din viata mea si caut in continuare sa daram cat mai multe bariere, sa pot trai o viata cat mai independenta in ciuda limitarilor fizice.

Puteti citi primele 2 parti aici: Story of my life: boys will be boys sau aici: Story of my life: Grigore Alexandrescu si Fundeni.

Dupa o noapte petrecuta la Fundeni si cateva vizite in ambulatoriu, medicii au decis sa-mi dea un vaccin nou pe piata care a ajutat mult un baiat intr-o situatie asemanatoare cu a mea. Acest vaccin trebuia sa-l fac de doua ori pe saptamana: o data la spital, cand mergeam si imi faceau si analize, si o data acasa.
Cateva saptamani mai tarziu, vaccinul parea ca isi face efectul. Aveam mai multe zile bune, zile in care aveam forta si energie. Intr-una din acele zile am urcat cele 9 etaje ale spitalului pe scari, fiind coada la lift iar noi ne grabeam.

Cu toate ca vaccinul parea ca aduce o imbunatatire, a inceput sa apara o problema destul de mare: o atrofie musculara rapida. Medicii au considerat ca vaccinul este de vina. L-au oprit si m-au trimis sa fac o biopsie musculara (plina de aventuri) care a iesit normala, neavand nici o problema evidenta. Asa ca am reluat vaccinul si am mers mai departe cu restul medicamentelor in paralel.

In tot acest timp, eu lipseam in fiecare dimineata de marti de la scoala, deoarece era ziua in care trebuia sa merg la spital sa-mi fac analizele si vaccinul. Profesorii de la scoala deja au crezut ca eu mint si au spus colegilor mei sa ma duc sa-i vad, sa se convinga de faptul ca eu chiar lipsesc motivat. Pe masura ce treceau saptamananile, eu eram din ce in ce mai slabit si ajunsesem sa lipsesc si zile intregi de la scoala. Simptomele si-au spus cuvantul… Dupa ce am tras de mine cat am putut, la sfarsitul anului scolar am reusit sa ajung doar la teze. In rest, stateam acasa si mergeam la spital, avand probleme din ce in ce mai mari si eram din ce in ce mai slabit.

La inceputul lui Ianuarie 2005 nu mai puteam merge nesprijinit iar durerile erau din ce in ce mai mari iar atunci am ramas “lipit” de pat. In acea luna a fost ultima oara cand am “umblat”.

A urmat o perioada grea in care eu, copil neastamparat, nu puteam accepta ca nu mai pot face nimic. Ajunsesem complet dependent de oamenii din jurul meu. Am avut zile in care nu puteam duce un pahar cu apa la gura pentru a-mi lua pastilele. Am avut zile cand nu mancam mai mult de un sandvis. Am avut zile cand ma intrebam de ce trebuie sa ma chinui atat de mult, care este scopul, ce urmeaza.
Am inceput sa fac si recuperare: un amestec intre masaj si kinetoterapie. Totusi, nu a avut prea mult efect. Tendoanele de la picioare se scurtau iar eu le puteam intinde din ce in ce mai putin. Parte din problema a fost si ca stateam cu picioarele stranse din cauza durerilor mari.

In toata aceasta perioada, s-a dovedit cine sunt adevaratii prieteni. Multi au plecat, unii s-au mai intors, dar timpul a trecut si pe oamenii care mai veneau in vizita ii puteam numara pe degete.

Tot acest chin a durat 3 ani si jumatate, pana in primavara lui 2008 cand am iesit pentru prima oara din camera si din casa, intr-un scaun cu rotile.

Desi copilaria mea a fost relativ neinteresanta, in martie 2004 a inceput un nou drum in viata mea.

Eram la scoala, in timpul orei de franceza. Desi nu mi-a placut scoala, nu imi placea sa sfidesc regulile sau sa trisez. Asa ca era ciudat ca eu sa stau cu capul pe banca, cu gluga trasa pe cap si sa nu vreau sa scriu cand profesoara ne-a cerut. Dar avand in vedere ca profesorii nu ma placeau, profesoara de franceza credea ca eu “fac fite”. Pana la urma profesoara s-a prins ca e ceva in neregula, a pus mana pe fruntea mea si a observat ca am febra mare. Mi-a spus sa ies din clasa si sa-mi sun parintii sa vina sa ma ia.
Am ajuns la medicul de familie cu simptome de raceala/gripa. Am luat antibiotic o saptamana dar nu s-a schimbat nimic. Asa ca ne-am dus iar la medicul de familie, de data asta aveam 2 articulatii putin inflamate, iar doctorul ne-a trimis la Grigore Alexandrescu “cateva zile, sa faci niste analize”.
Acolo am stat internat 5 saptamani. Ajunsesem faimos, aveam cea mai groasa fisa, dadusem mai mult sange decat aveam in mine si am avut parte de mai multe “differential diagnosis”, ca in House.
Simptomele pe care le aveam, nu indicau clar spre o boala. Aveam doua articulatii inflamate, o tuse uscata persistenta, puseuri de febra mare iar numarul leucocitelor oscila de la 3.000, la 20.000. In prima faza, mi-au dat cortizon si anti-inflamatoare ca sa tina simptomele sub control. Dupa aceea au inceput testele si tratamentele: mi-au luat sange de peste douazeci de ori, mi-au facut sapte sau opt radiografii pulmonare, chiar si o biopsie (cred ca de maduva osoasa). Printre diagnosticele presupuse: lupus (it’s never lupus!), borelia (un fel de lyme disease), artrita, viermi la stomac si alte cateva. Prea multe sa le retin pe toate.
Au fost 5 saptamani grele in care am fost petrecut doar 2 nopti acasa, am vazut cui ii pasa de mine, chiar si impinsi de la spate (de A. care e in poza din articolul anterior) si cat de importanta e familia.
Desigur, fiind copil, am facut si cateva prostioare. Am reusit chiar sa-l supar putin pe directorul spitalului. Dar nu am stricat nimic!
Totusi in acel spital am invatat cateva lucruri foarte importante. Cortizonul este extrem de periculos daca doctorii nu stiu anumite lucruri. La Grigore Alexandrescu am aflat ce poate face sodiul unui organism plin de cortizon. Sodiul face ca apa sa ramana in tesuturi. Persoana ajunge sa se umfle din ce in ce mai rau si chiar sa aibe efecte secundare mai grave, asa cum am descoperit la copiii din spitalul Fundeni.
Ce a fost mai urat, a fost faptul ca doctorii nu au stiut sa-mi dozeze cortizonul. Ei au incercat sa mi-l scoata dar se pare ca nu stiau prea bine cum. Daca scazi doza de cortizon prea brusc, apare recidiva. In cazul meu, reveneau simptomele cu si mai multa putere iar din cauza asta, trebuiau sa creasca doza la loc. Daca erau mai priceputi doctorii, poate nu stateam chiar 5 saptamani.
Pana la urma m-au trimis acasa cu un diagnostic scris cu creionul: poliartrita reumatoida juvenila, posibil pe fond colagenic, iar tratamentul era doar pentru simptome.
Evident ca am cautat solutii si in alta parte, si am ajuns la Fundeni.

Pentru ca am o poveste de viata destul de interesanta desi am doar 22 de ani, cred ca merita sa o impartasesc. Sunt sigur ca cineva va vedea viata putin diferit citind ce am de spus.
Dar povestile bune se impart in bucatele, asa ca si eu voi imparti povestea mea in cateva etape.

Pana la 13 ani am fost un copil “normal”. Normal cu ghilimele, deoarece am copilarit destul de liber traind la curte.
Scoala nu mi-a placut deloc. Desi uitandu-ma in urma, totusi invatam 3 limbi straine, aveam cateva activitati extrascolare, aveam 2 curti mari in care ne puteam juca in pauza si alti factori care faceau scoala sa nu para asa neplacuta.
Dar mie nu imi placea, mai ales sa fac teme sau sa invat. Am facut asta cat de putin am putut, mai precis 5-10% din cat era nevoie :). Desigur profesorii nu ma placeau deloc. Oricat imi dovedisem eu potentialul in cateva situatii in care s-a vazut ca defapt, eu nu aveam vointa. Dar nu m-am simtit motivat. Pot da vina pe sistemul de educatie, pe profesori, pe scoala care ne tinea si 7 ore la scoala in clasa a 5-a. Dar ce rost mai are acum?

Stilul liber s-a vazut si in afara scolii. La 12 ani mi-am rupt mana (fractura dubla cu deplasare) la “rampe” in herastrau. Tot pe la acea varsta am fost impreuna cu un prieten care era cu cativa ani mai mare, pe biciclete, pana la Selgros Baneasa, o distanta de aproximativ 10 km. Acea tura a fost urmata de alte cateva ture lungi si grele pentru varsta mea.
Desi aveam distractii destul de baietoase, mi-am petrecut mare parte din copilarie cu fete. Fie ca-mi erau vecine, colege sau cunostinte. Desigur, asta nu a insemnat ca eu eram cuminte.
Eu le-am convins sa se urce in copaci, sa-si inchida prietenele in beci cand veneau in vizita, sa arunce cu mere stricate in masinile care treceau pe strada, sa ne jucam “Cazemate”, sa-l udam cu furtunul pe vecinul cel mic si naiv sau sa vada lumea de la inaltime, de pe casa.
Gandindu-ma acum, parca faceam cele mai mari tampenii. Dar asta ne-a format copilaria, ne-a facut sa vedem lucrurile diferit, si ne-a unit pe viata.

Continuarea povestii, in curand ๐Ÿ™‚

  • wallpaper-132032

Desi bantui “full time” prin online din 2008, nu mi-am facut niciodata un blog personal, un blog in care sa spun toate trasnaile din trecut si prezent.

Tind sa cred ca am ceva de spus, ca pot face o mica schimbare undeva. Asa ca s-a nascut acest blog.

Hope you enjoy your stay ๐Ÿ™‚