In urma cu mai multi ani, am dezvoltat o pasiune pentru Anglia. Fascinatia a aparut observand nationalismul lor si felul in care pretuiesc englezii istoria si traditiile. Dupa cativa ani in care i-am admirat de la distanta, am avut ocazia sa vizitez Londra timp de o saptamana impreuna cu Claudiu, kinetoterapeutul meu si un prieten bun cu care ma cunosc de cativa ani.

Odata ajunsi in Londra, am fost cazati la un cuplu minunat trecuti de varsta pensionarii. Doi oameni minunati, artisti, care au calatorit mult prin lume si care s-au retras intr-o suburbie a Londrei unde suprafata de padure este mai mare decat suprafata de teren pe care s-au construit case. Este incredibil sa te trezesti ziua, sa ai peisajul de mai jos, mai ales avand in vedere ca ajungi in 30 de minute in centrul Londrei cu trenul.

Curte din Londra

A 2-a zi dupa ce am ajuns, am plecat la Greenwich unde am avut ocazia de a vedea orasul de sus, intr-un frumos punct de belvedere. Ce a fost unic, a fost atmosfera extrem de curata care iti permitea sa vezi pe distante imense. Pana si englezii cu care eram au ramas socati de vizibilitate.

Panorama Londra

Dupa ce am vazut Londra de sus, am coborat sa vizitam Cutty Sark, un velier folosit pentru a aduce ceaiul din China in urma cu peste o suta de ani. Aceasta nava a fost reconditionata si se poate vizita oricand. Cand am ajuns la casa de bilete, am avut primul soc cultural. Cand doamna de la casa a intrebat “Who is the carer?”, m-am uitat nedumerit. Apoi ne-a spus ca persoanele cu handicap au reducere iar persoana care ii insoteste intra gratuit.

Cutty Sark

Revenindu-ne din socul cultural, am intrat in vas, direct in cala de depozitare in care era tinut ceaiul. Uitandu-ne in jur, am vazut ce inseamna o reconditionare facuta cu cap. Spatiul era plin de cutii care imitau cutiile in care era adus ceaiul, inclusiv podeaua si scaunele. In plus, era un proiector care derula constant un filmulet de cateva minute cu povestea velierului. Dupa ce am terminat de admirat partea de jos, trebuia sa urcam sus. Pentru ca s-au gandit la toate atunci cand au reconditionat vasul, au montat un lift in putul prin care se incarca ceaiul in cala. Astfel am ajuns sus unde, la fel ca dedesubt, erau mai multe obiecte expuse de pe vas si alte “joculete” interactive menite sa te tina acolo mai mult timp. Mergand mai departe, am descoperit ca au montat lifturi care iti permiteau sa ajungi oriunde. Singurul loc care nu fusese accesibilizat, era zona ofiterului.

Odata coborati de pe Cutty Sark, am vrut sa vedem “The painted hall” din colegiul naval. Aici am avut parte de cea mai mare dezamagire din punct de vedere al accesibilitatii. Dupa ce a trebuit sa ocolim toata cladirea sa ajungem la o intrare fara trepte, gasim o intrare care avea un simbol de persoane cu handicap unde trebuia sa sunam la usa. Am sunat, a venit cineva, am intrat dar surpriza: erau trepte pentru a intra in „Painted Hall„. La indicatiile unui domn care lucra acolo, am iesit si am ocolit din nou cladirea incercand sa gasim unde ne indicase ca exista un lift. Am verificat toate usile pe latura cladirii unde ne indicase ca exista liftul dar nu am gasit nimic si ne-am dat batuti.

Naval college

Dupa ce am terminat de vizitat prin Greenwich, am vrut sa mergem cu barca pe rau din Greenwich, pana in Westminster. Cand am ajuns la ponton, erau mai multe ghisee de la mai multe companii care organizau plimbari cu barca. La primul ghiseu la care am fost, ni s-a spus ca barcile lor nu sunt accesibile. Isi cer scuze dar mai bine mergem la ghiseul de alaturi pentru ca au barci accesibile. Mi-a placut ca au spus direct ca nu se poate chiar daca insemna sa piarda clienti. Cand am ajuns la ghiseul alaturat, a venit din nou intrebarea: “Who’s the carer?” . Motivul a fost acelasi ca si mai devreme.
Dupa ce am luat biletele, ne-am urcat in barca si am plecat pe rau. In timp ce mergeam, un sistem automat povestea ceea ce se vede in jur. Pe la jumatatea drumului, sistemul a refuzat sa mai functioneze asa ca unul din angajati a preluat sarcina si a povestit cu mult umor englezesc restul plimbarii. La sfarsitul plimbarii, am coborat la London Eye de unde ne-am mai plimbat putin prin Londra iar apoi am plecat spre casa.

In ziua urmatoare am vazut schimbarea garzii la palatul Buckingham iar apoi am fost sa mancam sub biserica St. George. Aici am avut parte de simtul umorului englezesc din nou, vazand cele 2 postere de mai jos. Deasemenea, am aflat ca in biserica are voie oricine sa doarma, indiferent de motiv iar pe timpul noptii, exista o camera speciala in care poate dormi oricine, gratuit. Apoi am plecat sa vedem piesa “The Phantom of the Opera”, o piesa frumoasa pe care o recomand oricui. Totusi, nu va recomand “Her Majesty’s Theatre” unde am avut parte de scaune extrem de neconfortabile.

postere londra

Duminica, fiind vremea mai mohorata, am plecat spre Camden Market, sperand ca oamenii vor fi descurajati de vremea ploioasa. Claudiu a vrut sa ne plimbam pe jos pana in Camden pentru a avea ocazia de a vedea orasul cu bune si cu rele, avand in vedere ca nu vazusem decat zona centrala, fara sa ajungem prin suburbii. Drumul pana acolo a fost frumos, cu putina ploaie si fara evenimente neplacute. Mi-a placut faptul ca desi nu mai eram in zona foarte populata, standardele accesibilitatii erau aceleasi. Semn ca nu fac treaba doar de ochii lumii.

Ajunsi in Camden Market, am avut parte de un soc de cultura. Cu totii stim ca in Londra sunt foarte multi imigranti dar vazandu-i pe toti la un loc, este o experienta. In Camden Market, fie ca erau vanzatori, fie ca erau vizitatori, erau toate nationalitatile de la A la Z. Evident, am intalnit si cativa romani.

Camden Market

In penultima zi, am mers pe jos din Westminster pana la Tower Bridge si inapoi. La dus am mers pe o parte a Tamisei iar la intoarcere am venit pe cealalta parte. Vrand sa urcam pe Millenium Bridge, am descoperit ca englezii folosesc orice mijloc de accesibilizare. Aici montasera un furnicular pentru a te urca sus pe pod. Pentru cativa adolescenti englezi, era atat de fascinanta jucaria incat au urcat cu noi si apoi au coborat din nou.

Furnicular

In ultima zi de vizitat Londra, am decis impreuna cu Claudiu sa ne plimbam prin oras, fara o destinatie clara, in incercarea de a vedea Londra asa cum putini oameni o vad. Nu poti vedea adevarata fata a orasului daca nu bantui pe strazi. A fost fascinant sa vedem mai multe perspective ale orasului.

Va mai spun cateva povesti care m-au uimit, din perspectiva celui care, mergand cu trikeul, si-a luat multe injuraturi, claxoane si urari “de bine” prin Bucuresti, desi merg foarte atent si incerc sa nu incurc deloc. Iar cand merg cu scaunul cu rotile, am dat de multa indiferenta si umeri ridicati.

  • Foarte multe magazine prin Londra, daca au treapta la intrare, au o sonerie la care poti suna sa vina un angajat sa te ajute sa intri.
  • Daca nu au putut face o rampa undeva, exista o varianta prin care poti ocoli treptele. Niciodata nu iti limiteaza accesul.
  • Daca mergi pe strada iar un englez iti sta in drum, va sari ca ars sa ti se dea din cale cerandu-si scuze ca te-a incurcat.
  • Daca trebuie tu sa-i atragi atentia ca iti sta in drum, se va simti foarte rusinat ca nu si-a dat seama si isi va cere scuze profund.
  • Indiferent cat de complicat ar parea, ei gasesc o metoda sa monteze un lift.
  • In Anglia exista “Special Schools” unde indiferent ce dizabilitate ai, vei putea invata in limita posibilitatii tale. Erau copii autisti, copii cu dizabilitati grave care invatau toate materiile. In plus, faceau si fizioterapie si aveau si o piscina incalzita in care puteau face multa miscare.
  • Trenurile care te duc si te aduc din Londra, sunt ca metrourile noastre doar ca au o treapta mica la intrare. Atunci cand iti scanezi cardul sa intri pe peron, ii poti spune angajatului cu care tren pleci si unde mergi. Astfel vei avea rampa si la plecare si la destinatie pentru a urca si cobora din tren. Rampele sunt doar niste table metalice care sunt asezate pe peron, la indemana pentru angajati.
  • Mergand prin suburbia in care am stat, mergeam pe o strada foarte ingusta, pe care aveau loc doar masinile, pe banda 1 fiind parcate masini. La 50 de metri mai in fata, un domn vroia sa intre cu masina pe aceeasi strada. Vazand ca noi venim, a oprit si ne astepta. Noi am mers si cand am gasit un loc de parcare gol la 15 metri de cel care ne astepta, ne-am dat la o parte ca sa treaca domnul. Dar el a insistat sa venim. Claudiu totusi a marit pasul ca sa nu ne astepte prea mult. Domnul ne-a facut semne insistente sa nu ne grabim. Am trecut pe langa el, ne-am salutat, i-am multumit si ne-am vazut de drum.
  • Atunci cand vroiam sa traversam ilegal (fortati de imprejurari) , masinile opreau pe ambele sensuri inainte ca noi sa coboram de pe trotuar.
  • Daca un sofer astepta sa se incadreze si era oprit in dreptul bordurii lasate, se dadea la o parte repede ca sa nu trebuiasca sa il ocolim.

Alt lucru pe care l-am observat la ei este ca sunt extrem de rabdatori. Niciodata nu o sa ii vezi grabiti. Nu o sa auzi claxoane ca s-a facut verde de 3 secunde iar soferul din fata nu s-a miscat inca. Nu o sa auzi claxoane pentru ca unul nu s-a incadrat corect si taie toate benzile pentru a face dreapta sau stanga.
M-a mai uimit infrastructura lor. Din punct de vedere al calitatii, nu stau foarte bine . Dar cantitativ, este uimitor cate drumuri, autostrazi, cai ferate, etc au. Iar mersul cu trenul este foarte la indemana. Trebuie doar sa scanezi Oyster Card-ul la plecare si la sosire si ti se scad automat banii de pe el. Masina este un accesoriu, nu o necesitate.

In concluzie, din punct de vedere al persoanelor cu handicap, este alta viata. Oricat de draga mi-e Romania, diferentele sunt suficient de mari incat sa iau in considerare emigrarea.

Leave a Comment